Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă - buletin de știri din bucătărie - AlinaPurcaru.ro


Ce face hârciogul interior când dă gerul și nu-i mai vine să iasă din casă până când situația nu e sigură din nou? Își cumpără junk asiatic și materie primă pentru sushi, cărți de bucate, cărți de colorat, cărți polițiste și …cărți. După care stă pe coada personală, trăgând discret cu ochiul la viețile celorlalți și se ocupă, tacticos, cu proviziile.

Cam așa și săptâmăna asta, mai ales după niște drumuri la pas prin frigul frigurilor, mai ales după niște treziri la ore foarte mici pentru o ființă absolut deloc matinală. Cel mai persistent gând a fost: cum mă pun/rămân la adăpost? Iată câteva tactici excersate în acest sens.

Tactica nr. 1: vizita la centru KJ Centre pentru provizii asiatice. Sushi sau măcar niște supă miso sunt frecvente în meniu, așa că trebuie să refac stocurile periodic. Și când ajung acolo, sigur iau și niște junk, gen ramen instant sau alte prostii de felul ăsta. Cam așa arată momentan situația (n-am testat încă ramenul la pungă, dar revin să-i dau steluțe).

La concurență strânsă cu japonezăriile se menține constant pizza. S-a menținut, pentru stabilizarea situației și săptămâna asta.

Prezența constantă a micilor provizii pentru gătit felurile preferate a avut mereu un efect liniștitor și am observat și la alți semeni că senzația dată de niște provizii minime e reconfortantă. Prin urmare, s-o cultivăm, mai ales dacă nu ne pasionează ieșirile prin ger.

Tactica nr. 2:

Revizuirea teancurilor de romane polițiste.
Completarea lor inconștientă, excesivă, impulsivă.
Completarea ritualurului de a le citi cu o cană cu Marilyn.
Nu-mi vine să cred că am ajuns la vârsta asta fără să-mi fi cumpărat până acum o cană cu Marilyn, dar investiția, fie și târzie, a meritat. Dacă nu v-ați cumpărat până acum cana cu diva sau divul vostru preferat, vă încurajez. Altfel se activează cafeina, altfel scapără ideile, alt curaj să deschizi ochii către o nouă zi de splendoare. Cana cu diva și, în cazul meu, încă două romane din seria Miss Marple – La hotelul Bertram și Oglinda spartă, ambele de la Litera.

Miss Marple și Marylin sunt, pentru mine, printre cele mai frumoase ficțiuni din câte au existat vreodată și uite cât de simplu a fost să le dau întâlnire chiar la masa din bucătări:

Rămânând în preajma aceleiași mese, am atins și tactica nr. 3:

O carte nouă de bucate, una care să trezească imaginația și, dacă se poate, și entuziasmul pentru alte locuri și gusturi.

Săptîmâna asta am avut norocul să găsesc două, ambele spectaculoase. Una este o colecție de rețete de la 100 de chefi de top din Marea Britanie, fiecare cu semnătură și propuneri extravagante. Se numește The Really quite Good British Cookbook și are o alură grafică excepțională. Să nu vă gândiți că găsiți neapărat felul tradiționale din Regatul Unit ci, eventual, reinterpretarea lor fantezistă.

E un potpourri de influențe, contribuții unice și povești despre abordări foarte diferite în arta culinară. Chiar e o încântare. Și această încântare a costat 16 lei. Las și câteva imagini, în loc de alte detalii.


Și încă o poză cu vegetale, preferatele mele fiind :).

Pe lângă partea vizuală, comentariile chef-ilor și varietatea stilurilor aduc puncte suplimentare cărții

Găsiți cartea – cărțoiul, mai exact – și pe următoarea despre care o să spun două vorbe la Antix Ex Libris (dacă o mai fi).

A doua carte-spectacol e, în același timp, o carte de istorie, rarități și curiozități: A History of Food in 100 Recipies de William Sitwell, un regal care a fost receptat cu fanfara cuvenită și a cules recomandări și laude dintre cele mai generoase, în surse cu totul prestigioase. Nu e doar o carte de istorie a artei culinare, a accesului la resurse și a felului în care au circulat influențele între zone și state, e și o carte care acoperă, implicit, o istorie a vieții private, a relațiilor și a transformărilor politice.

De la pâinea frământată în Egiptul antic și rețeta de tocăniță descifrată de pe o tăbliță babiloniană, la istoria zglobiei zabaglione sau a omnipotentelor sandvișuri, până la extravaganțele unor chefi ca Heston Blumenthal, eminența unui foarte sofisticat restuarant din Knightsbridge, Istoria lui Sitwell e o plimbare erudită și pasionantă prin istoria omenirii, ba încă una însoțită de imagini și varii extrase, cât să facă totul și mai interesant.

Pare că temele culinare au persistat, săptămâna asta. Observ că și ficțiunea a avut tangență cu ele, dacă e să mă refer la două dintre cărțile pe care tocmai le-am terminat: Crudo de Olivia Laing (Curtea Veche Publishing, trad. Oana Zamfirache) și Noi suntem vremea. Schimbarea planetei începe cu micul dejun de Jonathan Safran Foer (Editura Publica, trad. Andreea Călin).

Și așa am ajuns la tactica nr. 4: jurnalul de lectură.

Am vorbit mai mult despre cartea lui Foer în sinteza trecută, iar acum, după ce am terminat-o de citit, am doar de adăugat că, spre final, autorul devine și mai vehement în pledoaria lui pentru reducerea drastică a consumului de produse de origine animală pentru a putea pune o frână încălzirii globale.

Ipoteza este una foarte bine documentată și solida argumentată, dar, după părerea mea (care chiar nu consum nimic de origine animală) ea minimizează oarecum limitele pe care, într-un astfel de demers, le reprezintă contextele culturale, sociale, economice și politice foarte diferite, la nivel global. Mai e și o chestiune morală: cu ce cădere să ceri cuiva dintr-o zonă foarte săracă să renunțe la puținele momente în care mâncarea e o tratație, când știm foarte clar că cele mai mari distrugeri sunt legate de consumul exagerat din țările bogate? E adevărat că Foer propune ca aceste state să-și reducă ele, mai întâi, consumul, începând cu America, și mai e foarte adevărat că o carte nu trebuie să salveze ea singură lumea, oferind toate soluțiile. Pentru mine a rămas o lectură instructivă, un reminder despre cât de mare e deja dezastrul și cât de nespectaculoasă e, în continuare, discuția pe această temă. Așadar o recomand, e chiar o sursă foarte bună de date care cuantifică limpede și explicit criza în care suntem deja prinși.

Las aici și un video în care autorul însuși își prezintă supozițiile:

A doua carte pe care am terminat-o săptămîna asta, pe care am sorbit-o, mai corect spus, e Crudo de Olivia Laing, o carte extravagantă și originală, provocatoare și mai greu de clasat. Am scris pe larg despre ea într-o cronică ce urmează să apară miercurea asta în Observator cultural, așa că aici dau numai câteva indicii și condensez recomandarea. Este un roman cu o dinamică foarte alertă, în care, deși pare că nu se întâmplă decât o nuntă – a unei scriitoare cu trecut rebel – de fapt îți curge prin fața ochilor o lume întreagă, ca într-un flux de știri.

E, o dată, povestea de viață, redată en miettes a protagonistei, Kathy, o conștiință critică destul de absorbită de sine, și apoi un întreg spectru de probleme globale pe care aceeași Kathy le taxează și le numește, pe măsură ce consumă zilnic știri: ascensiunea alt-right încurajată de politca lui Trump (suntem în vara lui 2017), criza Brexitului, discriminarea minorităților, criza climatică, etc. etc. etc. Nu e doar tensiune și anxietate în carte: e și mult umor, și o pânză de referințe în toate direcțiile, și un intertext care intră în însăși structura cărții: trimiteri constante la biografia și la cărțile unei scriitoare antisistem, Kathy Acker, un icon literar al anilor 80. Cartea are puțin peste 100 de pagini și are meritul că poate provoca discuții pe n subiecte, care să țină seri întregi.

Pe lângă astea două cărți, am reușit să ajung la jumătatea lui Hamnet de Maggie O’Farell (Pandora M, colecția Anansi, trad. Mihaela Buruiană). Și nu spun că am reușit cu sensul: iată efortul, iată unde am ajuns. Nu. O spun cu satisfacția de a fi putut să fac loc în viața mea pentru una dintre cele mai tandre povești care au putut fi imaginate în timpurile noastre, despre oameni din alte timpuri și viețile lor complicate.

Da, îmi place mult să și colorez, dacă se poate, în ton cu ce citesc 🙂

Este o poveste în care dragostea e înțeleasă și explorată în toate dimensiunile ei: dragoste plină de atenție pentru natură, iubire grijulie de semeni, iubire pasională și iubire pentru copii, iubire adăpostită de același acoperiș și iubire căreia atîtea i se opun. Este și o poveste despre moarte, nu putea să nu fie. Și da, știm că e despre fiul pierdut al lui Shakespeare, dar Shakespeare aici nu e Shakespeare: e, întâi și întâi, o ființă care simte deliciile ascunse ale lumii, dar și strâmbătatea ei, absurdul, fragilitatea ei dezarmantă. Și pe ultimele ajunge să le simtă atunci când își pierde copilul.

Cum ziceam, sunt la jumătate, dar personajul principal nu e Will. Personajul principal e o lume care gravitează în jurul unei femei excepționale, magnetice: Agnes, soția lui, o vindecătoare in sync cu tot ce are viață în jur, o știutoare, o vrăjitoare. Citesc transportată cartea asta. Nu voi relua elogiile care i s-au adus în unanimitate, dar cu siguranță voi scrie, la final, mai pe larg despre cum am integrat-o eu, în lumea mea. Până atunci, nu pot decât să vă îndemn să vă apropiați de Hamnet, de fiecare detaliu din care e construită, cu atâta migală, cartea asta rară – atât de fin, atît de ingenios, de real și de în răspăr cu tot ceea știm, cu tot ceea ce am putea aștepta de la așa o ficțiune.

Doamne, ce am lungit sinteza asta!

Închei acum, dar mai întâi aș mai împărți, totuși, puțin, puțin de tot dintr-un cadou primit la final de săptămână și înfășurat în recomandări insistente: romanul Confesiunea de Jessie Burton (Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, trad. Iulia Gorzo). E abia apărut. Nu știu decât că-i o poveste despre complexitatea relațiilor dintre femei, una cu secrete și simetrii fine, venită de la o autoare în egală măsură talentată și iubită, căreia eu una sigur îi voi rezerva timp. Și, cum am primit-o cu calde și repetate recomandări, am transporta-o cu mine în weekend și am invitat-o la mică ședință foto, în așteptarea lecturii.

Pun punct aici sintezei, care din veselă se va transforma în kilometrică. Vă doresc să aveți o săptămână cu noroc, căldură și timp. Plus, desigur, cât mai multe bucurii de buzunar!

Scroll Up