Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Omul timpului meu de Dalia Sofer, fragment în avanpremieră - AlinaPurcaru.ro


La rentrée se petrece și în acest colț de internet, cu un fragment care anunță un roman acaparant, primit, deja, cu multe laude. Este vorba despre Omul timpului meu de Dalia Sofer, tradus de Mihnea Gafița pentru Editura Corint Fiction.

Înainte de fragmentul ales, las și descrierea cărții, pentru a-l plasa într-un context creionat, cât de cât.

Romanul Omul timpului meu, a cărui acțiune se desfășoară în Iran și New York, spune povestea lui Hamid Mozaffarian, care s-a înstrăinat de sine și de lumea din jurul său. După ce a lucrat zeci de ani ca interogator pentru regimul iranian, Hamid călătorește într-o misiune diplomatică la New York, unde își întâlnește familia exilată și ia cenușa tatălui său, care a murit dorindu-și să fie înmormântat în Iran. Revăzându-se cu fratele său și alți exilați, Hamid este forțat să se confrunte cu propriul trecut, cu natura perfidă a violenței și cu credința sa într-un sistem care l-a ținut captiv atâția ani.
Complex din punct de vedere politic și convingător la nivel afectiv, Omul timpului meu explorează diferite tipuri de pierdere – a oamenilor, a locurilor, a idealurilor, a timpului și a sinelui. Acesta nu este doar un roman despre familie și amintiri, ci și despre interdependența dintre răpitor și captiv, dintre cetățean și țară, dintre individ și propria sa moștenire. Cu sensibilitate și forță, Dalia Sofer dezvăluie viețile interioare ale unei generații sacrificate.

Mai multe despre autoare puteți afla aici.

Iar mai jos, fragmentul care să vă deschidă apetitul pentru mai mult:

Când am venit pe lume, în vara lui 1960, tatăl meu lucra deja, de aproape un deceniu, la enciclopedia lui. Dacă ar fi să asociez copilăria mea cu vreun miros, ar fi acel iz de pânză de cotor și de hârtie – dar nu genul de hârtie inofensivă, care se găsește în papetării, ci de manuscrise atinse de mucegai, care erau stivuite în fiecare colțal biroului tatălui meu, cea mai mare încăpere din micul nostru apartament de pe strada Pahlavi. Mama mea, care și mai spunea încă Monir Farahani Ed Dowleh, deși mai mult în glumă – acest din urmă cognomen desuet referindu se la descendența ei presupus aristocratică –, îi tolera mania, cu pragmatismul unui jocheu care acceptă capriciile pur sângelui de concurs. Deși pre¬tindea că ea se trăgea dintr o familie bogată și cu tradiție, mama se împăcase cu gândul că, de vreme ce se măritase cu un profesor universitar, cel mai bun lucru la care putea spera, de acum, nu mai era să ducă o viață îndestulată, ci să se bucure de recunoașterea unei cohorte întregi de mari fi¬guri universitare, pe care altfel nu le putea suferi. Tatăl ei, Ardeșir Khan Farahani, un bărbat cu o mustață gen Șah Abbas, care fusese furnizorul nostru de porțelan franțuzesc, îi tă¬iase fiicei lui orice sprijin financiar, pentru că el, unul, nu se dăduse niciodată în vânt după ginerele lui parcă prea lipsit de simțpractic, pe care l compara cu Don Quijote, spunându i: „Don Mozaffarian, omul de pe Shatt al Arab”. Această pore¬clă, care se referea la circumstanțele nașterii tatălui meu, era o încercare câtuși de puțin mascată de a și l înstrăina: tatăl meu se născuse prematur cu două săptămâni, pe un feribot care traversa mult disputatul fluviu zis Shatt al Arab de ve¬cinii noștri arabi irakieni, pe care noi îl numim Arvand Rud. Locul exact al nașterii, după cum l a descris mai târziu pilo¬tul feribotului, fusese după vărsarea Karun ului, dar înain¬tea bifurcării dintre Tigru și Eufrat, lăsându i pe bunicii mei, care locuiau, pe atunci, în orașul de baștină al bunicii mele, Korramșahr, cu o povestire de pomină și un bebeluș apatrid. Și, chiar dacă problema se rezolvase, în cele din urmă, și un certificat de naștere îi fusese totuși emis, tatăl meu a rămas, tot restul vieții, stigmatizat de o proveniență dubioasă, care avea, cum necum, tangență cu o țară arabă.

După toate aparențele, tatăl meu n a băgat o în seamă nici pe mama mea, nici familia ei cu pretenții, ci și a văzut cu sârg de enciclopedia lui, cu precizia unui scrib, devenind, peste ani, acel Simorgh mitic, către care porneau în pelerinaj discipoli ai lui din domeniul istoriei artelor, precum păsă¬rile fictive ale lui Attar. În 1972, la patru ani după ce fusese cooptat în echipa Ministerului Culturii, a primit o bursă gu¬vernamentală. Și a extins aria de studiu în apartamentul de deasupra celui în care locuiam, plus că și a angajat și trei cercetători, care se prezentau la lucru, în fiecare dimineață, la ora șapte și jumătate, cu servietele lor Samsonite și cu lo¬ialitatea celor Trei Magi de la Răsărit, încărcați cu daruri. Aveam supranume pentru toți trei: francezului cu ifose și cu o aplecare spre trenciurile marca Pierre Cardin, îi spuneam Monsieur Hulot ; englezului îndesat, cu nasul borcănat – Earl de Sandwich; iar persanului despre care se dusese vorba c ar fi fost un geniu și care consuma cantități copioase de marți¬pan, Yasser Maghz Pahn, adică Yasser „Minte Multă”.

După șapte ani, când totul s a sfârșit, Monsieur Hulot și „contele” englez și au făcut bagajele și s au întors fiecare în țara lui; în schimb, Yasser „Minte Multă” – care poate că nu fusese chiar așa un geniu, la urma urmelor – a decis că el rămânea, fiindcă, nu i așa?, fusese doar un cercetător oarecare și nu comisese vreo crimă. Uitase, probabil, că, înainte să se angajeze pe post de băgător de seamă al tatălui meu, se ară¬tase foarte critic, ani de zile, și i denigrase pe artiștii școlii Saqqakhaneh, care integrau, în scrierile lor, motive locale din folclorul mitic, simboluri religioase și obiecte care se găseau prin bazare: amulete, zodiace, astrolabi, chiar și josnicul afta¬beh – ucalul. „Marcel Duchamp – scrisese genialul de Yasser în 1964, după cea de a Patra Bienală de la Teheran –, care s a născut în țara lui Molière, Montesquieu și Voltaire, își poate permite să declare un pisoar operă de artă; noi, însă, care și așa suntem considerați un popor de Hagi Bābā și pe covoare zburătoare, nu ne putem permite așa ceva. Propun să lăsăm țucalul în seama scopului pentru care a fost conceput și să ne spălăm la dosuri.” Bietul nebun este și azi îngropat în cimitirul Beheșt e Zahra, într un mormânt anonim, nu departe de cel în care se află fostul prim ministru Hoveyda .

Scroll Up