_Nu-mi place să dolm, somnul e lău! striga furioasă, cu sprâncenele încruntate de furie, Catrina, o fetiţă care credea că ora de culcare e mereu o pedeapsă. Îi plăcea din cale-afară să se joace. Mereu și mereu își punea aceeași dorință secretă: să nu doarmă niciodată şi să se joace fără încetare.
Auzind acestea, mama ei i-a răspuns, îngrijorată:
_Catrina, ai grijă ce spui. S-ar putea să treacă pe aici Marele Domn Somn, el sau Domnica Somnica, sau chiar copilul lor, Pui-de-Somn. Ce-or să spună dacă te-aud vorbind aşa?
_Nu-mi pasă de ei! N-au decât să se supele. Somnul nu e bun!
Şi îmbufnată, Catrina se îndreptă spre mica ei bibliotecă de unde a ales cinci cărţi (căci și cititul e un joc!). Era ora poveștilor. Aaaatunci a început totul. Mama a luat prima carte şi i-a citit-o de două ori, aşa cum a rugat-o fetiţa. Apoi, Catrina i-a întins a doua carte şi apoi a treia şi tot aşa, fără ca ochişorii, sprâncenele sau mânuţele agitate să-i obosească vreun pic. Pleoapele nu i se îngreunau, ca în vremurile bune, când, ademenit cu poveste după poveste, Marele Domn Somn se îndura să apară. Apoi el lua fetiţa în braţe şi, legănând-o încetişor, alunecau împreună în Ţara Viselor. De data asta nimic: nici măcar Domnica Somnica, mai miloasă şi mai nepretenţioasă decât alesul ei, nu părea să se arate.

_Catrina, te rog, închide ochişorii, îi spuse mama. Măcar pe Pui-de-Somn să-l prindem. Dar fetiţa, nu şi nu: nu voia să adoarmă defel.