Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Noutăți care rămân - Alina Purcaru


Nu cred că sunt singura atrasă de titluri noi, în perioada asta, cu atâtea blocaje și incertitudine. Orice apare nou, orice reușește să capete viață și formă e ca un mic triumf, ca un boboc de optimis, pardon my French. Am citit amestecat, în funcție și de stări, și de nevoi profesionale, dar mi s-a părut că o listă a noutăților verificate și citite ar aduce un pic de prospețime și pentru mine, și pentru voi, în aceste zile pline de lentori și așteptări.

Iată cu ce m-am ales eu și ce cred că e bun și bine-venit:

Fotocrom Paradis de Deniz Otay, un debut de poezie proaspăt și evanescent, apărut la OMG Poetry. Fotocrom-ul lui Deniz e o plimbare fluidă, cu opriri hedoniste, peste drame și crize, peste abandon, fisuri și alienare. Monstrișorii sunt acolo, lurking in the dark, dar nu li se mai oferă prim-planul: sunt blurați cu efecte strobo, moștenite dintr-o urbanitate de dincolo de ironie, sau parați cu intervenții șoc, din registrul unor confesiuni frontale, neașteptate:

”În momentul ăsta,
tot ce sunt
am puterea să dizolv”

Sau, într-o altă secțiune, împărăția muncii și a productivității se poate la fel de bine dizolva, când scrisul seamănă cu un anihilator de condiționări:

”Și e adevărat că trebuie să ți se mai și rupă
de job și de bani
de ghearele autorității
ca să poți scrie. ”

Bun și subtil, verificați cu încredere!

Prevestirea de Ioana Pârvulescu (Editura Humanitas) este un roman care pornește de la reconstituirea unui episod biblic – viața și încercările profetului Iona, după ce aude glasul divinității, care-l trimite să vestească pieirea cetății Ninive. Cartea e o ca o călătorie în timp, cu toate nuanțele și culorile, care nu vă cere să cunoașteți neapărat povestea biblică, ci doar să vă transpuneți în dilemele unor oameni cu suferințe și slăbiciuni, deloc străine de ce trăim azi. Iona, așa cum îl vede Ioana Pârvulescu e un artist, cu inconsecvențe și vulnerabilități, iar cartea, o frumusețe de călătorie în vremuri foarte îndepărtate. Are povești despe prietenie, povești de dragoste, o călătorie pe mare, multe voci care-și trec povestea de la una la alta și tot felul de monști. În detaliu am scris aici , iar cu Ioana Pârvulescu am stat de vorbă față în față despre acest roman. Înregistrarea dialogului, aici

Gândește-te că nu mai sunt de Adam Haslett, Editura Paralela 45, traducere de Alexandra Turcu. Asta e o carte care m-a făcut bucăți-bucățele și, chiar dacă lectura a fost încărcată și apăsătoare, n-am putut să mă despart de cartea asta zile în șir. Pe scurt, este povestea unei familii în care apar două cazuri de depresie: tatăl și fiul. Pentru niciunul, lupta cu bestia nu are un final salvator, iar felul în care văd ei și cei apropiați lor tot ce li se întîmplă în viață, știindu-se mereu pândiți de această entitate, care suge entuziasmul pentru orice, e, pur și simplu destabilizator, cu o încărcătură emoțională contagioasă.

Povestea e spusă de mai multe voci și reflectă parcursul și stările fiecăreia. Fiecare voce aparține cîte unui membru al familiei, cinci în total; fiecare voce, un fascicul de viață cu plăceri, așteptări, deformări, speranțe și dezamăgiri. Michael, fiul depresiv e un mare cunsocător de muzică, un tânăr foarte cultivat, imersat în balasul de stiluri și în istoria din care au ieșit. Alec e gay, responsabil și tandru. Claire e grijulie și empatică, are un cabinet în care oferă consiliere psihologică și vrea o viață cu iubire din care nimeni să nu mai dispară. Margaret, mama, reanalizează decizii, momente din trecut și se pune la dispoziția lui Michael, fiul ei sclipitor și dependent de un cocktail de pastile. John, tatăl, a încercat să-i instruiască pe toți cum să trăiască cu golul. E una dintre cele mai răscolitoare cărți citite de mine vreodată și a însemnat descoperirea unui autor sofisticat, empatic, tandru, subtil și de o erudiție impresionantă, folosită în absența oricărui semn de paradă. Traducerea, făcută de Alexandra Turcu, e și ea foarte atentă și pliată fin pe original. E chiar o apariție care n-o să se ducă odată cu lectura de-o vară, garantez.

Puterea femeilor de Meg Wolitzer, Editura Trei, traducere de Mihaela Apetrei. Mi-a plăcut Meg Wolitzer de la Interesanții, un roman masiv despre relații, formare și statut, publicat tot de Editura Trei și m-a impresionat atunci capacitatea ei de a strânge într-o poveste mii de date și de detalii despre parcursul cuiva, din care i se citește și trecutul, și condiționările, și predispozițiile. Mi-a mai plăcut convingerea cu care reușește să povestească, fără ca faptele să se petreacă realmente sub ochii tăi. Crezi, în schimb, vocea care îți spune că așa s-au întâmplat, iar asta e rar. Și faptul că, așa cum celor mai buni le reușește, poate strecura într-un roman o geografie întreagă și un tabloul cultural vast, dinamic și provocator. Apoi am urmat Soția, roman ecranizat, cu Glenn Close și Jonathan Pryce Price (mult de tot mi-a plăcut de amândoi!) și acum, cel mai recent roman, Puterea femeilor.

Aici m-am încurcat puțin, pentru că, deși am citit Puterea femeilor cu mare poftă, transportată, cum se spune, o mare bucată de roman, deși mi-au plăcut o mulțime de lucruri, ceva a rămas nelămurit sau neterminat către final. Romanul este o carte despre creștere și formare, construit în jurul unui personaj feminin surprins în anii foarte tineri, de colegiu: Greer Kadetsky. Fata cunoaște o feministă foarte influentă, Faith Frank, un star al anilor 70, care în 2006, când demarează povestea, are 63 de ani și emană aceeași carismă, mai ales asupra unor fete derutate și neglijate, cum e și Greer. Întâlnirea cu Faith va avea un impact uriaș în viața ei și ce e minunat la cartea asta e că îți arată că fascinația pentru cineva pe care-l crezi bun și drept și salvator te poate orbi și te poate falsifica, iar asta se vede din interacțiunea celor două. Mi-a plăcut că Wolitzer și-a lăsat personajul să-și arate partea toxică, într-un moment în care, ca cititoare, mă atașasem mult de ea și de hățișul ei de relații semnificative. Mi-a plăcut că a intrat în profunzime în analiza vieților altor personaje esențiale pentru carte: Zee, prietena gay, activistă implicată și hiper-lucidă a lui Greer, Cory Pinto, iubitul lui Greer din liceu –unul dintre cele mai complexe și mai atașante personaje din carte – și Faith Frank, modelul ei de feminism. Faith e femeie inimoasă, dar blocată în ideile feminismului alb, de valul doi, axat pe privilegiile femeilor din clasa de mijloc și, deși conștientă că lumea și feminismul au acum alte forme și revendicări, își continuă, oarecum comod, munca, într-o fundație cu multe fonduri, a căror sursă se dovedește a fi vag dubioasă.

Mi-aș fi dorit mai multă problematizare a conflictelor dintre mentoră și ucenică și o analiză mai serioasă a tensiunilor și diferențelor dintre feminsimul lui Frank și feminismele actuale, inclusiv feminismul radical, inclusiv eco-feminsmul sau feminismul intersecțional, toate pomenite în carte, dar survolate oarecum comod. Dincolo de asta, mi-e limpede că romanul merită cu prisosință citit și, până către final, m-a ținut foarte acolo, urmărind drame și analize foarte abil și realism puse în pagină. Numai că ceea ce părea criticat în subtext nu e niciodată articulat pînă la capăt, către final, și am terminat cartea întrebîndu-mă ce fel de feminism a îmbrățișat Greer, sau ce fel de valori, by and large, și în ce fel va fi ea cu adevărat diferită de Faith. Not bad, dar, cum ziceam, mi-a părut că finalul e cumva sub ceea ce promitea cartea, foarte ambițioasă, altfel.

Au mai fost alte lecturi, despre care am scris în alte părți și nu vreau să reiau foarte mult aici. Dar mi-ar plăcea să aud de la voi ce prospături v-au mai entuziasmat și ce gust are pentru voi noul nou.

Scroll Up