Suntem la jumătatea verii și cum pare că în ea ar putea intra mai mult timp liber decât în orice anotimp, ar fi păcat să ni-l piedem cu cărți mediocre. Eu am ales trei despre care aș sta de vorbă oricând cu prietenii mei, pe care n-aș vrea să-i plictisesc cu prostii, nu când vine vorba despre literatură.
Detaliile de Ia Genberg (Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba suedeză și note de Andreea Caleman) a fost, pentru mine, romanul cel mai surprinzător și mai sensibil pe care l-am citit vara asta, pe care l-am citit de multă vreme, de fapt. Forma poveștii e dată de vocea și gândurile unei femei care își vizitează trecutul, oamenii care au lăsat cele mai fine urme, cele definitive: urmele care s-au așezat în propriul portret, în propria configurație interioară.
Gândurie femeii cheamă în pagină întâlniri din trecut: cu o iubită care o va părăsi, cu un iubit care va ieși din scenă după ce a dat foc lumii de dinainte de el, cu o prietenă care s-a dezis de ea ca și cum niciodată n-ar fi cunoscut-o și, în final, cu persoana care a învățat-o despre abandon înainte de a o fi învățat orice altceva. E o carte despre intimitate, despre rupturi și despre fantasma unei fuziuni întregitoare. Despre cum această fantasmă prinde corp prin detaliile mai multor întâlniri, chiar dacă niciodată nu poate fi împlinită de una singură. Am subliniat-o și îndoit-o și va rămâne una dintre preferate. Rar am citit pagini mai profund realiste despre întâlnirea erotică dintre doi oameni fără ca niciun detaliu carnal să fie numit. Rar am găsit atâta tandrețe și luciditate, directețe și subtilitate distilate în cuvinte, construind un stil. Am copiat foarte multe citate. Iată două, nu foarte mari:
Pentru mine, a te atașa e ca un tatuaj – totul rămâne, cu toate detaliile intacte, toți cei pe care i-am iubit și i-am prețuit sunt permanent cu mine.
Există ceva acolo, doar acolo. Nu pot fi mai explicită de atât, pot doar să spun că în privirea celuilalt trebuie să căutăm când tânjim după ceva, că ochii noștri sunt puncte de trecere înspre ceva – sau ieșirea.
E o poveste despre despărțiri, despre finaluri și fugi, despre cum e să rămâi părăsită în prag, părăsită și totuși ancorată într-o realitate atît de dură, încât nu are cum să nu îți împrumute și ție ceva din materialitatea ei, ceva concret, din care în timp, te construiești.
Sunt fană de Sheena Patel (Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom”, trad. Ioana Miruna Voiculescu) are urgența unui monolog nervos și profunzimea unui eseu îndelung muncit despre merit, privilegii și politicile erotismului .
Perspectiva și vocea sunt ale unei femei tinere care povestește într-un stil direct chinurile și frustrările de a fi într-o relație dezechilibrată cu un bărbat mai în vîrstă, mai bogat, mai celebru și mai influent, cunoscut pentru aventurile extraconjugale și pentru șarmul care continuă să-i deschidă porți.(„După ce că a avut din start un avantaj, continuă să primească beneficii, așa că va fi mereu în cu totul altă ligă decât mine” sau „Plutește pe nori într-un centru al adorației care vine la pachet cu clasa, banii și statutul”). Prin contrast, ea are lupte de purtat la toate nivelurile: și personal, și profesional, și politic, și la cel al creației. Și are foarte multe de spus despre un sistem care nu dă tuturor aceleași șanse, care își are favoriții și mecanisme de triere crude, ce funcționează, chiar dacă nu mereu evident, după criterii de clasă, rasă și gen.
E o carte în care tensiunea erotică e dublată de cea politică, iar cele două, de fapt, se întrețin una pe cealaltă, un roman care discută fățiș despre rasă, statut și privilegii, în lumea artei, ca și în lumea largă. Obsesia nu e centrată doar asupra bărbatului dorit, ci și asupra femeii care i-a fost iubită, o tipă bogată, care pare că plutește pe deasupra tuturor, în propria fantezie. La fel ca el, nici ei nu i se dă un nume ci un nume de cod: „femeia care mă obsedează”, femeia care pare că nu are nicio grijă în viață, alta decât pentru curatorierea propriei imagini.
Londra e fundalul tuturor acestor întâlniri, urmăriri, observații și comentarii, internetul, de asemenea, iar modul în care Sheena Patel disecă obsesia și voyeurismul furios sunt unice și răcoritoare. Sunt fană Sheena Patel, această tânără scriitoare britanică dintr-o famile mixtă de imigranți, e cea mai limpede concluzie după lectură. Așa că o să-i urmăresc scrisul și ideile, pentru prospețime, directețe și pentru felul dezinhibat în care reclamă dreptul la plăcere și dorința de a da peste cap mecanismele puterii.
Colhoz de Emmanuel Carrère (traducere din limba franceză și note de Doru Mareș, Editura Trei, Fiction Connection) este și ficțiune, și istorie în același pahar, o poveste care te trece prin convulsiile unui secol și chiar dincolo de el, pornind de la nevoia unui fiu de a-și înțelege și aminti mama, după moartea acesteia.
Fiul e Carrère însuși, unul dintre starurile literaturii franceze, iar cartea s-a impus ca o urgență după moartea mamei, un personaj copleșitor, care a ocupat un loc central în viața intelectuală și politică a Franței, fiind membră a Academiei Franceze, secretar permanent al acestei instutuții de o rigiditate notorie, membră a Parlamentului European și specialistă în istorie, mai ales în cea a Rusiei și a Estului: Hélène Carrère d’Encausse (născută Hélène Zourabișvili, descendenta unei vechi familii georgiene, ajunsă în exil în Franța).
Nu doar despre mamă scrie, și cartea nu e neapărat un exercițiu de admirație și devoțiune, ci o revizitare complicată a unui întreg țesut formator, hrănit de relații de familie și moșteniri complicate, adesea conflictuale: moșteniri politice, intelectuale, afective. Tatăl e ancora franceză a descendenței, Louis Carrère d’Encausse, dar și arhivarul împătimit de filiații al familiei. Lui i se datorează foarte multele dovezi și informații despre descendența veche a mamei, care, pe linie paternă, e purtătoarea unei vechi moșteniri georgiene, iar pe cea maternă, urmașa unei vechi familii aristocrate rusești. Toate aceste linii ale trecutului sunt cercetate și documentate în carte, într-un mod antrenat, plin de tensiune și de nuanțe. Viața bunicului matern și acuzele de colaboraționism cu nazismul, care i-au și adus sfârșitul – și care fac subiectul unei alte cărți ale lui Carrère, Un roman rus – ocupă o parte semnificativă a acestor dificile sondări autobiografice și transpersonale. Raportarea la rigiditatea mamei, la conservatorismul rar modulat cu care s-a condus prin viață și la opțiunile ei discutabile – de exemplu, încrederea că Putin e un om totuși rezonabil, încapabil de crimă – e, practic, filtrul care acoperă tot ce se povestește.
Colhoz e un roman autobiografic cu miză ambițioasă, care își propune să investigheze zone dificile din propriul trecut, să le contextualizeze fără a le reduce din asprime, să le înțeleagă și să le integreze, în timp ce face un comentariu, din subtext, asupra mersului unui întreg secol. Franța, Rusia, Georgia, Ucraina (cu mare accent pe războiul actual) și legăturile sinuoase dintre ele asigură fundalul concret al narațiunii, tulburat de mari momente de convulsii istorice – Revoluția din Octombrie, exilul rușilor albi, instaurarea comunismului, cele două mari războaie mondiale și negocierea între opțiuni politice incompatibile. Dincolo de greutatea unor momente care își cer comentariul și analiza, romanul are o suplețe și o lejeritate care îi servesc foarte bine și care susțin lectura, are umor, informație rară și larghețea de a-i lăsa și autorului, și cititorului dreptul la propriile dezacorduri. Și mai are o tandrețe aparte, un soi de afecțiune protectoare care însoțește scene complicate, însă fără să le falsifice, fără să impună concilieri facile.
Autoficțiune despre secrete de familie, roman de doliu, cu inserții masive din istoria zbuciumată a unui întreg secol, dar și un comentariu despre lumea de ieri și de azi, cu un spectru amețitor de lumini și umbre, Colhoz e genul de carte cu care e un câștig să-ți petreci timpul, exact ca într-o conversație cu voci contradictorii și dezacorduri, în care atașamentul și interesul pentru participanți rămân neatinse, la final.