Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Un semn de vară: Viața ca un râu - AlinaPurcaru.ro


Înainte să ne amorțească de tot canicula creierii, mai fac și eu o recomandare care merge fără probleme cu zilele astea și cu gândul la citit pe săturate: Viața ca un râu de Shelley Read (trad. Bogdan Perdivară, Editura Litera).

E o poveste despre supraviețuire, vină și puterea de a oferi și de a-ți oferi iertare, despre felurile în care ne naștem și ne putem naște iar și iar, chiar când în jur totul e uscat și ars.

Protagonista e o adolescentă orfană de mamă, Victoria Nash, care trăiește la o fermă din Colorado, cultivând piersici împreună cu tatăl, fratele și unchiul ei. La 17 ani, Victoria ajunge și mamă, și văduvă, și fugară.  Suntem în 1948, într-o lume închisă, neîndurătoare și plină de prejudecăți. Așa începe cartea și n-o să povestesc mai mult aici. O să spun doar că, încercând să fugă din cercul cunoscut, care a ocrotit-o, dar în care a cunoscut și brutalitatea extremă, Victoria  descoperă legături ascunse: cu frumusețea aspră a locului în care trăiește, cu câțiva străini generoși, cu o altă femeie greu încercată de viață, care o ajută să se ierte pentru o decizie cumplită. În fine,  cu tot ce a rămas înfloritor în ea, în ciuda atâtor mutilări. E povestea unei fete care crește într-un mediu dur,  controlat și dominat de legi patriarhale, dar și a unui băiat, Wilson Moon,  care are curajul să înfrunte un mediu asfixiat de rasism și violență. Nu în ultimul rînd,  e și povestea unei femei singure, care, după ce găsește energie să strămute o întreagă livadă, într-un loc sigur și roditor, va găsi putere să-și ofere și ei aceeași porție elementară de grijă.

În afară de cursul alert și plin de răsturnări de situație, mi-a plăcut foarte mult cum se vede natura în acest roman, continuum-ul dintre peisaj și protagonista care îl străbate, încercând să (-și) înțeleagă viața. Mi-a amintit de senzorialitatea care face un contrast dureros cu injustiția într-un alt roman iubit de multă lume, Acolo unde cântă racii de Delia Owens. Și m-a mai făcut să mă gândesc la locurile părăsirii, locurile în care am părăsit sau am fost părăsiți. La felurile în care ne întoarcem acolo, la felurile în care ele se pot transforma în locuri de întâlnire, în timp.

E un roman care, la final, lasă loc pentru liniște. Te duce în afara ta, dar te și ține racordat la propriul radar moral. Curge la lectură și conține microdoza de miraculos de care avem nevoie, măcar cât să evadăm din matricea algoritmilor. Nu e puțin lucru.

Scroll Up