Am citit constant cărțile lui Ian McEwan în toată perioada studenței și întindeam mâna după următorul roman cu certitudinea că o să găsesc acolo ceva important, relevant pentru mine, ceva care să-mi alimenteze din nou încrederea în ficțiune și în labirinturile ei. De ce m-am oprit la un moment dat, după Ispășire, Grădina de ciment, Pe plaja Chesil sau Mângăieri străine? În oceanul de cărți noi, știam care sunt insulele sigure și puteam să înot mai departe.
Am ales vara asta să citesc Ceea ce putem ști (superb tradusă la editura Polirom de Dan Croitoru) din nostalgie față de fidelitatea cu care i-am citit cărțile când aveam 20 de ani, dar și pentru că vara mă feresc să testez prea multe ape. E un timp care curge altfel pentru mine și nu vreau să-l stric cu încercări în gol. Am ales cum nu se putea mai bine și vreau să fixez și câteva motive, și ceva despre atașamentul meu față de cartea asta – poate devine contagios.
În primul rând, știam că e o carte despre aventura căutării unui poem pierdut de o sută de ani, o carte cu personaje care sunt ori scriitori, ori profesori de literatură, ori editori, în fine, oameni profund devotați cărților și poeziei. În sine premisa avea un magnetism ridicat. Apoi, știam că e o carte scrisă dintr-un viitor fracturat de dezastrele prin care va trece omenirea: acțiunea începe în mai, 2119, iar trecutul pe care protagoniștii îl investighează și comentează e chiar perioada cu care suntem noi contemporani. Da, un comentariu din viitor despre catastrofele la care a dus prezentul nostru, despre ambițiile și orbirea din lumea de azi ar trebui să fie subiectul zilei, mai ales cum asistăm deja la efectele oribile ale distrugerii mediului în antropocen. În Ceea ce putem ști, asta e realitatea: o lume din care nu a mai rămas mare lucru, după ce războaie nucleare, migrații și convulsiile naturii au schimbat cu totul geografia, biosfera, tehnologia și chiar și literatura.
Povestea e plasată în ceea ce a mai rămas din Regatul Unit al Marii Britanii după ce întraga planetă s-a reconfiurat după o serie de calamități și de războaie pentru resurse și supraviețuire. Se deschide abrupt, cu căutările unui istoric literar, Tom Metcalfe, profesor și cercetător la University of South Downs, specializat în literatura care s-a scris între 1990-2030 și care încearcă să recupereze un poem înconjurat de mister. Este vorba despre O coroană pentru Vivien de Francis Blundy, un poet despre care aflăm că a fost contemporan cu John Fenton și Alice Oswald și că era considerat, alături de Seamus Heaney, unul dintre cei mai mari poeți de limbă enleză de la sfârșitul secolului XX și începutul seclului XXI. Blundy a scris poemul pentru soția lui Vivien, la rândul ei cercetătătoare care predase literatură la Oxford și publicase o carte despre John Clare, un romantic britanic îndrăgostit de peisajele rustice. Nu doar că l-a scris pentru ea, dar l-a scris într-un singur exemplar, rulat într-un sul de pergament, l-a citit în seara aniversării ei, în Anglia rurală, martori fiind câțiva prieteni apropiați, celebri, unii dintre ei în lumea literară a acelei perioade, și i l-a dăruit lui Vivien. De atunci, urma poemului a fost pierdută și tot ceea ce se poate ști despre structura lui, atmosfera și teme lui, seara în care a fost citit și impactul pe care l-a avut asupra ultimilor ascultători privilegiați se știe punând la un loc paginile jurnalelor care s-au păstrat, emailurile și mesajele trimise de participanții la acea cină și, la fel de important, speculațiile despre adevăratele mize și despre motivele pentru care acest poem a dispărut. Iată cum e descris, ca structură, pornind de la paginile de jurnal ale lui Francis Blundy:
„O coroană era un proiect formidabil. Aceasta de față se compunea din cincisprezece sonete. Ultimul vers al fiecăruia trebuia să se repete în primul vers al celui următor. Cel de al cincisprezecelea sonet, «coroana», trebuia să repete primele versuri ale celor paisprezece sonete anterioare și să aibă sens. Francis optase pentru forma sonetului petrarchian: două strofe, prima de opt versuri, a doua de șase. Schema e rimare era tradiționala ABBAABBA CDECDE. Destul de simplu. Sarcina dificilă era să scrii un poem lung – în mod convențional menit să aducă un omagiu cuiva – care să curgă firesc și să nu cedeze constrângerilor regulilor metrice. Blundy credea că reușise. Știm acest lucru dintr-o însemnare triumfătoare din jurnalul 2014-2015, cutia 111. «Să recunoaștem. Cele cincisprezece ale mele sunt superioare modestelor șapte ale lui John Donne». ”
Referința aici e la celebrul poem de John Donne, dedicat vieții lui lui Isus Christos, La Corona. Subiectul căutării lui Tom Metcalfe este, așadar, un poem niciodată publicat, dar care, în timp, a reușit să se încarce cu semnificați, comentarii și proiecții care reflectă anxietățile și așteptările vremurilor pe care amintirea existenței lui le-a traversat: criza climatică, un ultim apel pentru salvarea speciilor și a bogăției unei lumi în prag de distrugere iremediabilă. Vom vedea, pe parcurs, în ce mod se suprapun sau nu speculațiile celor care plâng dispariția poemului și intențiile sau convingerile autorului. Și tocmai asta este cea mai fascinantă pistă a cărții, pentru că ea vorbește despre cum se schimbă o operă literară în timp, modelată mereu de interpretările și optica în transformare a unei epoci, despre sens și felul în care atribuim sens unui text sau chiar celor mai firave urme lăsate de un anume text, în funcție de propriile nevoi, cadre politice și convingeri contextuale.
Dincolo de această pistă, romanul atinge un alt subiect: nu doar ce putem ști despre adevărata natură a unui text, ci ce putem ști despre legătura dinte text și lume, dintre biografic și literar, dintre ivirea unui text între alte texte și circumstanțele foarte specifice care i-au precipitat geneza. Mai departe, de la construcția, intimitatea și viața unui poem, ce putem ști despre construcția, intimitatea și viața unor oameni în carne și oase, mai ales într-un cuplu. Fiind profund imersat în istoria literară, a cărei materie o prelucrează, Ceea ce putem ști e și un text împânzit de citate, note, aluzii și referințe literare, care deschid rețele întregi de sens, de conexiuni și interpretări și care pot da mari bătăi de cap oricărui traducător – iar în acest punct, Dan Croitoru chiar merită aplauze. E un roman care, printr-o narațiune plină de suspans și de miez, reflectează asupra mersului literaturii, peste veacuri, topind într-o poveste cu limpezimi de invidiat o multitudine de interogații ce aparțin și literaturii, și vieții, în și din același corp.
Cu un plot twist care răstoarnă, prin contraste și simetrii bine plasate, presupozițiile inițiale, aratând limitele interpretării și ale imaginației oricui se încumetă să reconstruiască trecutul, cartea pune întrebări esențiale într-un mod pe cât de sensibil, pe atât de sofisticat. E, e de o parte, o analiză a felului în care un poem se încarcă de semnificații și se schimbă, ca efect al felului în care e citit și instrumentalizat într-o anumită epocă, marcată de o sensibilitate specifică, dar și despre cum această interpretare (de)formatoare poate fi exact opusul intențiilor celui/ celei care l-au creat. Și e, în același timp, analiza intimității, și ca spațiu al creației, și ca spațiu al întâlnirii dintre doi oameni, cu tot ceea ce permite să transpară înspre exterior, dar și cu materia pe care o va păstra, cât de mult se poate, doar pentru sine. Este, în definitiv un roman filosofic, o poveste despre spațiul intim al scrisului și spațiul intim al iubirii, care se întâlnesc, adesea, într-o zonă interzisă: zona despre care nu trebuie sau nu poate să se spună nimic și tocmai de aceea va ajunge să genereze limbaj, sens și viitor.
La atât de multe nivele acest roman al lui Ian McEwan păstrează mizele foarte ridicate, reușind să vorbească despre trăire și despre raportarea critică la ea, din puncte de focalizare foarte diferite: de la comentariul imediat în jurnal, pe marginea unor experiențe, la comentariul și presupozițiile pe care le pot face istoricii, cercetătorii, despre posibilitatea trăirii într-un timp foarte îndepărtat de momentul prezent. Are suspans, erudiție, umor, câteva povești de dragoste, fire de ficțiune speculativă, inserturi eseistice fin integrate și chiar și o tramă detectivistică. Integrând armonios toate aceste piste, cum foarte puține cărți reușesc să o facă, Ceea ce putem ști rămâne un roman matur, care conservă perfect tandrețea, misterul și încrederea că ceva (ne) poate supraviețui, chiar și după fiecare sfârșit de lume.