Păstrez ca pe niști recompense cărțile noi ale autoarelor și autorilor care mi-au plăcut la un moment dat. Am amânat lectura noului roman de Giulia Caminito, Durerea nevăzută (trad. Cristina Gogianu), pentru vară, oricât de tentată am fost să mă apuc de ea imediat ce a apărut. Și am făcut bine, în primul rând pentru faptul că e o carte care îți cere să stai mult mai mult imersată în stările pe care le descrie, să îți întinzi atenția din nou și din nou peste magma textului, să îl expandezi în același mod în care canicula dilată sentimentul prezenței și perspectiva asupra timpului.
Referirea mea la stări, în primele rânduri în care vorbesc despre acest roman, e o alegere limpede, după ce am lăsat textul să se învârtească și să se așeze în propriul ritm. Dacă în Apa lacului nu e niciodată dulce narațiunea, ordinea faptelor mișca totul cu un sentiment al urgenței, aici, deși se petrec multe lucruri, accentul e pus pe stări, pe adâncirea obsesivă aproape în niște emoții și trăiri acaparatoare. Titlul e în perfect acord cu substanța cărții, care urmărește, la un prim nivel, afundarea lui Loris, tânărul protagonist al acestei povești, în contemparea unor trăiri interioare asfixiante, care, la nivelul corpului se traduc prin dureri nediagnosticate și fixații ipohondre.
Loris are 30 de ani, e un absolvent de filologie pasionat, înnebunit de plăcerea cititului, care ajunge să lucreze într-o editură. Locul de muncă nu e deloc un refugiu între spirite afine, de unde să poată crește și crea, ci un spațiu arid, angoasant și alienant, care îi adâncește și mai mult sentimentul de inadaptare. Limitele unui job lipsit de strălucire se întâlnesc cu indisponibilitatea lui cronică la un acord, oricât de imperfect cu exteriorul. Loris se simte înfrânt, paralizat, exclus și autoexclus dintr-o lume în care fiecare pare că își știe rolul și îl pune în act cât mai entuzist. Fragmentele care descriu privirea lui dezvrăjită, trecând peste pozele postate de prieteni și cunoscuți pe rețelele sociale descriu în cel mai direct mod acest sentiment, care, pe parcursul cărții, va căpăta proporții tot mai mari.
Știe prea bine că în spatele fiecărei imagini se ascund zăvorâte greutățile, jumătățile de măsură, minciuna, însă o viață întreagă Loris s-a hrănit cu imagini, cu plăsmuiri și povești, iar acum își trăiește din plin propria neîntâmplare, unde el e centrul a tot, el, singurul care suferă, el, singurul care nu izbutește să fie parte din țesătura strânsă a societății, el, care e mereu pesimist, mereu bolnav, pe care nu se poate pune bază, care dă țepe, se sustrage, o face pe prețiosul, nu mai merită nici măcar efortul să-l cauți.
În alt loc, același sentiment de inadapare, de contemplare hamletiană, paralizantă a unor perspective incompatibile cu propria structură interioară:
I se pare că universul se împarte tocmai astfel, între cei care acționeazăși nu se lasă înspăimântați de lume și cei ca el, care sunt gata să cedeze la fiecare pas. Și este odios să faci parte din cea de a doua categorie, s-o știi, dar să nu înțelegi niciodată cum să treci de partea cealaltă, cum să apuci ciocanul în mână.
Angoasa resimțită în raport cu lumea se traduce, la nivelul corpului, printr-o durere pe care medicii nu i-o pot nici diagnostica, nici trata, o somatizare dublată de o preocupare față de propriul interior dureros, care se transformă în obsesie. Niciunul dintre apropiați nu pot îmblânzi raportul lui Loris cu durerea și cu durerile lui. Nici iubita, Jo, care, spre deosebire de el, e întruparea acțiunii și a adaptabilității la asprimile vieții. Nici părinții, oameni simpli dintr-un cartier periferic al Romei, dar care, fiecare în felul lui, îi întind o plasă de siguranță. Singurul reper, centrul care ține pe orbită sinele în dezagregare al lui Loris e bunicul Tempesta, sau mai bine spus amintirea lui.
Tempesta, figură tutelară a copilăriei, sfida ordinea prăfuită a lumii și îi deschidea lui Loris teritoriile mirării și ale încântării, asemeni unui Prospero tronând peste o insulă paradiziacă, chiar dacă aici insula e o gospodărie improvizat și lucrurile de strânsură care mențin ordinea domestică. Tempestea cu grădina lui, cu voliera în care creștea porumbei ca să-și bucure nepotul, cu pivnița plină de borcane și întuneric, cu instalațiile lui kilometrice pentru pomul de Crăciun și cu poveștile din Africa, unde își petrecuse mare parte din viață, era centrul. Lumea lui Tempesta, ca și lumea copilăriei, s-au spulberat, iar Loris a trebuit să crească lipsit de prezența acestui rebel afectuos, singurul capabil să îl ocrotească în modul în care micul Loris avea nevoie să fie ocrotit.
Învățăturile lui Tempesta despre lume, despre straturile ei adânci, pe lângă care ar fi păcat să trecem cu ignoranță, se așază peste o lume făcută din cioburi și bucăți de strînsură, o lume care înflorește din puținătate și entuzaism, la margine, o margine fecundă, care nu limitează nici visele, nici înțelegerea. Descrierea acestor spații ale precarității în care crește imaginația e una dintre marile reușite acestei scriitoare, care își păstrează același efect și aici, ca și în Apa lacului nu e niciodată dulce.
Cartea se mișc în cercuri, în volute ample dintre prezent și trecut. Nu urmărește o mecanică a construcției interioare în acord cu o succesiune cronologică, ci arată punctele dureroase din prezent și bucățile dintr-o lume trecută care le-au lăsat loc să crească. Narațiunea capătă logica unui poem în care sensul se așează după ritmuri, asocieri și elipse refractare liniarității, iar efectul e de suprarealitate ce amplifică totul. De altfel, convenția exclusivă a realismului e sabotată încă de la începutul cărții, când e introdus un personaj imaginar, dublu feminin al lui Loris și corelativul obiectiv al anxietăților, a spaimelor și al tuturor pulsiunilor lui de (auto)sabotaj : Catastrofă – o fată care se metamorfozează în moduri excentrice, perturbatoare și care e întruparea crizelor acestui bărbat chinuit, care a pierdut perspectiva oricărui sens.
Densă, scrisă cu un gust pentru analiză și pentru descrierea milimetrică a acelor realități care ajung să conțină și să modeleze o interioritate, Durea nevăzută mi s-a părut o dovadă nouă pentru capacitatea unei scriitoare de a-și modula literatura în moduri cu totul noi și riscante. În logica acestui marketing perpetuu care înghite și lumea cărților, ce cârlige de atras cititorii să scoți dintr-o carte care vorbește despre un bărbat alienat și ipohondru, despre prezența unui bunic care crește porumbei într-un loc semipărăsit și viața lipsită de ambiții a unei familii de la periferia Romei? Și cu toate astea, unii scriitori exact astfel de povești aleg să spună, astfel de riscuri să asume, în astfel de probleme să își călească, pagină după pagină, stilul și perspectiva. O astfel de scriitoare rămâne, pentru mine, Giulia Caminito, și cred că ar putea scrie și despre cuie ruginite și să deschidă la fel de multe piste și întrebări cum face și în cartea asta nouă.
Am avut norocul să fac un interviu cu ea, am recenzat și romanul anterior, apărut tot la Humanitas Fiction, și dacă sunt de inters, le găsiți aici și aici.
Durerea nevăzută e o carte cu multe straturi de interpretare, cu un antierou care îl readuce inevitabil în memoria lecturii pe Hamlet, cu speranța strecurată fin prin pliurile traumei, în spațiile rupturilor și cu pagini de hiperrealism montate mereu într-un raport de tensiune cu o suprarealitate explozivă, perturbatoare. Dincolo de povestea anume pe care o structurează, romanul vorbește despre un gol care se cască tot mai înspăimântător într-o societate obsedată de performanță individuală, productivitate și performativitate sterilă. Coșmarul trăit de Loris depășește, astfel, limitele unei patologii izolate și dă semne despre limitele lumii noastre în a conține sensibilități, dorințe și nevoi în răspăr cu imperativele pieței. Nu e lectura vreunui confort facil, sub umbrelă, dar e o lectură capabilă să vă fixeze vara printr-un reper ferm, răscolitor.