Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă de recuperare - Alina Purcaru


Îmi plac cărțile pentru copii, romanele groase, cei mai simpli biscuiți vărsați și o ador pe Agatha. Când sună la ușă curierul cu pachetele de la anticari, inima mea întinerește cu cinci minute pe secundă, iar când văd lalele pitice crescând în pământ de curte, și nu în ghivece de la florărie, aproape că nu mai înțeleg nimic din realitate – casc gura ca o ființă buimacă, amețită de atâta energie lanceolată. Îi mai iubesc pe blănoși, iar de curând, după opt luni de când e cu noi, am aflat că pisica Marty e motanul Martin. Și din nou realitatea mea a luat-o în toate părțile. Încă îi zic fetiță, din reflex, dar în casă i s-a găsit apelativul betiță, de la băiat și fetiță. Betiță e fluid și sweet, iar love is love, și unde sunt blănoși, e și mai multă.

Am făcut această listă scurtă cu mici preferințe însuflețitoare pentru că s-a întâmplat ca în ultima vreme să am parte de ele din plin și să compenseze, cu bucuria pe care mi-au adus-o, o perioada în care mai toată existența mea s-a dus în turnul de observație de la etajul 7. În plus, oricât de împrăștiată aș fi, tind să recunosc că prefer să fac un mic efort și să-mi aranjez habitatul într-un oarecare stil pe care îl recunosc ca al meu. Stilul, stilul meu, a ajuns să fie important, mai important ca-n alte dăți, așa că îl îngrijesc și mă bucur de el, chiar mai mult în perioada asta aricioasă, cu atâta izolare și precauții. Leagă, cât de cât, atât cât se poate, preferințele mele amestecate și aduce un pic de claritate în toate. Puțină ordine și armonie nu au rănit vizual pe nimeni și sper să nici n-o facă. Am ajuns să spun asta după un an de pandemie și maximul de timp petrecut într-un spațiu care-mi pare tot mai constrângător dacă nu e aranjat și inventat-reinventat. Așa că da, îmi iau teancurile de cărți și cafelele, le combin cum mi se pare mie și le fac poze. Așa pare că totul capătă altă deschidere. Așa se face și mai multă liniște.

De curând am primit un cadou foarte generos care atât de mult m-a entuziasmat, încât nu pot să nu arăt și să nu recomand măcar câteva dintre cărțile care l-au compus. Încep cu trei romane din categoria grea: Anul fugarilor de Sunjeev Sahota (trad. Virgil Stanciu), Exit West de Moshid Hamid (Trad. Radu Șorop) și Minunea de Emma Donoghue (trad. Andrei Dósa). Sunt nu doar romane masive, ci și cu greutate, pe care le-am ochit de când le-a fost anunțată publicarea, pe site-ul editurii Art. Primul, finalist la Booker Prize, aduce la suprafață chinurile și privațiunile prin care trec migranții ilegali sperând să ajungă, în cele din urmă, în Occident. Al doilea, tot cu migrația și fuga de războaie, sărăcie și violență are legătură, iar în centru, un cuplu care încearcă să facă față unei lumi care și-a ieșit din țâțâni și apoi, unor realități tot dure, dar care țin de tarele naționalismului și ale rasismului din Occident. În sfârșit, cel de al treilea e plasat în Irlanda rurală de la sfârșitul secolului al XIX-lea și explorează prejudecăți, fervoarea religioasă și atmosfera încărcată de toate acestea, mai ales după ce abia trecuse spectrul Marii Foamete.

Am fost foarte încântată și absolut recunoscătoare să primesc aceste romane, cu siguranță printre cele mai interesante și solide traduceri din ficțiunea străine apărute la noi în ultima vreme, și cu atât mai bucuroasă cu cât ele au venit însoțite de un alai colorat de cărți pentru copii, dintre care primele două volume din Harry Potter ilustrat: Harry Potter și piatra filosofală (trad. Florin Bican) și Harry Potter și Camera Secretelor (trad.Tatiana Dragomir), ambele ilustrate de Jim Kay, ambele apărute la Editura Arthur, în colecția Arthur Gold.

Aici trebuie să trag aer în piept și să fac niște mărturisiri: de aproximativ patru ani citesc Harry Potter cu voce tare pentru niște urechiușe care se încăpățânează să asculte, seară de seară. Eu și urechiușele am ajuns la ultimul volum și na, am văzut și toate filmele cel puțin o dată. Nu m-aș hazarda la un quiz HP, dar sunt puțin fangirly când vine vorba de Hogwarts, elixire polisevă, Professor McGonagall, Dumbledore și restul. Dacă pe mine mă încearcă așa niște emoții de copil mic, vă puteți imagina ce simte un copil-copil când deschide cărțoaiele lucioase și pline de imagini. Nouă ni s-au părut superbe, alții pot să aibă alte gusturi. O să las aici încă o poză, dacă nu le-ați răsfoit deja, dovadă a entuziasmului meu nepotolit.

Și dacă tot am ajuns la Harry Potter, trebuie să anunț și pentru cei care poate încă nu au aflat (sau au aflat și au uitat) că a apărut Ikabog, noua carte pentru copii scrisă de JK Rowling, carte care nu are nicio legătură nici cu Harry Potter și nici cu baghetele magice, dar e, în schimb, ilustrată cu desenele trimise de copii, în urma unui anunț care a însoțit apariția pe piață de la noi a volumului. Momentan nu pot să spun decât că grafic e superb și că au desenat foarte înduioșător copiii. Și să las aici coperta, pentru că nu am reușit să frunzăresc mai mult în puținele zile de când a ajuns la mine.

Pe lângă primit, o să povestesc puțin și despre ce am citit. Deși, neavând eu cea mai fastă perioadă, nici cititul nu a curs grozav. Simt însă nevoia să revin cu concluzii despre două romane despre care am mai povestit, Annelies. Povestea lui Anne Frank continuă. de David R. Gillham (Corint, trad. Lucian Popa) și Confesiunea de Jessie Burton (Humanitas Fiction, trad. Iulia Gorzo). Au fost tovarășele mele în niște zile mai tulburele și am trăit în atmosfera lor, printre dorințele și dramele conținute de ele.

Primul e un roman istoric făcut cu foarte multă documentare în spate, care încearcă să imagineze care ar fi fost traseul Annei Frank dacă ar fi supraviețuit deportării. O face credibil: reconstruiește atmosfera Amsterdamului dintre războaie și de după și nu trădează, impietând stilul ori falsificând moștenirea lăsată de Anne Frank, prin Jurnal. E o poveste în mare parte centrată pe dificultatea de a te trăzi supraviețuind unui coșmar, în vreme ce mulți dintre ai tăi au pierit și are, în mare parte, legătură cu felul în care scrisul ne poartă, ca o busolă vitală, prin realitate, oricât de urâtă s-ar arăta. Nu e o carte ușoară, dar fără îndoială e una bună, care se lipește de tine, mai ales că fiind atât de stufoasă, ajungi, în timp și peste mai bine de 500 de pagini, la o formă intimă de familiaritate cu personajele. Capătă o realitate la care poate că nu te-ai fi așteptat, iar realitatea ta, prin comparație cu tragediile care le zguduie lor viețile, pare una ferită, privilegiată. Am vorbit despre Annelies împreună cu Ioana Bâldea Constantinescu și cu Ana Antonescu într-o întâlnire din seria LibFest, așa că dacă e cineva interesat, înregistrarea e aici.

Confesiunea chiar a fost un pariu câștigat și m-aș bucura tare mult dacă am umbla mai ușor cu etichetele astea de literatură simpluță, poveste agreabilă, roman de weekend. Nu e nimic din toate astea, deși am mai dat peste impresii sau prejudecăți de acest fel în legătură cu Jessie Burton. Confesiunea, despre care criticii spun că ar fi cel mai bun roman al ei de până acum, e o poveste limpede și foarte inteligent construită despre alegerile pe care le pot sau nu le pot face niște femei, desprie pierderi, căutări, prietenie, creativitate și scris. Și se petrece la Londra, New York și pe lângă sfântul și vampirizantul Hollywood. O recomand cu tot entuziasmul, mai ales celor cărora le surâde un roman feminist cu intrigă queer și povești deștepte și eliberatoare. Chapeau, Iulia Gorzo, pentru traducere.

Tot cu mine a fost în ultima vreme vocea lui Adi Schiop din romanul lui nou, Să ne fie la toți la fel de rău (Polirom). N-o să-i fac aici o cronică doctă, poate mă adun și scriu una decentă în alt spațiu, dar o să spun câteva vorbe chiar riscând să simplific și să nu termin idei. Scriitorul ăsta e unul dintre preferații mei, chiar și atunci când am să-i reproșez ceva sau să-i fac vreo critică legată strict de scris sau de perspectivă. Cum pun mâna pe o carte scrisă de el, cum cu ea rămân, orice ar fierbe în acel moment. A fost la fel și acum, deși lucruri pe care naratorul lui le spune, pe mine, ca cititoare femeie mă cam îngheață și mă țin departe de o voce pe care altfel o pot înțelege, pe care vreau să o ascult și care mă interesează mai mult decât multe altele.

Dar să încep ordonat cu intriga, care e puțin răsturnată față de Soldați, când personajul narator părea a fi într-o poziție de putere față de iubitul din Ferentari. Ei bine, de data asta, mi-a părut că același personaj e în poziția de abuzat de un partener incapabil să-l audă, să-l perceapă emoțional sau să-i îngăduie cea mai slabă apropiere, cea mai firavă urmă de căldură. Pe scurt, cartea spune povestea legăturii dintre doi bărbați gay, dintre care unul se hrănește din biografia autorului, iar al doilea e un polițist criogenizat emoțional, care are nevoie nu de un iubit, ci de o cutie de rezonanță pentru propriile probleme.

Am citit povestea cu pumnii la gură, empatizând puternic cu bărbatul care tânjește după un gram de afecțiune și căruia i se refuză cu brutalitate. Îmi venea să-l strâng în brațe ca pe un frate pe care îl înțelegi și-i faci o cană de ceai, fără comentarii, când e vai de capul lui. Dar mi s-a strâns inima să citesc pasajele în care același narator afirmă direct că nu vrea personaje femei în carte. După care explică scurt de ce femeile și bărbații gay ar fi într-o competiție care îndeamnă la vigilență. Și aici s-a pus ecranul separator între mine și voce, s-a instalat starea aia de conflict interior de la care te ia durerea de cap. E un scriitor foarte talentat Schiop, asta pot afirma fără rest. Dar vocea acestui bărbat care-i colindă romanele pare că respinge sau măcar ține la distanță femeile, iar aici conexiunea mea se bruiază. Citiți și voi, mai ales că prinde în carte niște povești marginale, situații la firul ierbii din pandemie și momente calde, cu prietenie, cu umăr acolo, când e nevoie. Dar na, eu am acest conflict pe care încă-l rumeg. Cu tot atașamentul pentru ce-mi place în continuare la el și numai la el.

A, și mai notez că-n roman se gătește multișor, nimic elaborat, dar îmi imaginez că bun și cinstit. Și mi-a făcut poftă să gătesc și eu, deși e mai greu cu mobilizarea și datul jos din pat când te trezești fără niciun entuziasm și numai firave puteri.

Dar, pe altă parte, eu iubesc urzicile, grămezile de pătrunjel, lămâile stoarse până le rup coaja. Așa că mi-am adus omagiul sezonier și am onorat chemarea țepoaselor, după care m-am întors la lecturi mai potolite, categorie din care Agatha Christie e mereu câștigătoare. Și am luat aer de la balcon, cu vedere panoramică la șirul liniștitor de blocuri, poliedre, poliedre și ciori în survol controlat.

Ceva cu crime și chestii verzi e tonicul perfect pentru mine, și am zis să împărtășesc experiența, poate vă dă idei sau pune în ordine preferințe personale căzute în uitare, cine poate ști…

Nu pot să închei sinteza fără momentul de aur al săptămânii, care a fost lansarea noastră de pe 29 martie la volumul doi din antologia Un secol de poezie română scrisă de femei apărută la editura Cartier. Am avut niște emoții ca și cum am fi făcut karaoke în fața unui stadion plin, dar ne-au făcut și bine, cred. În acest plural le includ pe Paula Erizanu, coordonatoare a volumului, pe Laura Sandu, scriitoare, activistă feministă și cea mai veche și constantă prietenă a mea (la toamnă facem 23 de ani de prietenie!), pe Anastasia Gavrilovici și pe Mihaela Mihailov, care a moderat discuțiile noastre. Am simțit o mare ușurare și satisfacție că am făcut asta și las aici înregistrarea, dacă vreți să ne vedeți.

Iar mai jos, o imagine cu cărți vechi, tocmai comandate, pentru că desigur că lucrăm la volumul trei și completăm colecția de poezie!

N-am zis nimic despre ce citesc acum, nici despre toate noutățile pe care le-am răsfoit cu entuziasm, păstrez confesiunea pentru data viitoare, ca să nu transform sinteza de recuperare în ceva chiar imposibil de urmărit. Închei simetric, tot cu un cadou, o carte sosită cu o dedicație caldă, care m-a atins și mi-a făcut tare bine, într-o perioadă mai meah. Este vorba despre romanul nou al Ioanei Nicolaie, Tot înainte, apărut în primăvara asta, la Editura Humanitas. Cei interesați de firul recuperărilor care leagă cărțile precedente, Pelinul Negru și Cartea Reghinei, au acum o continuare abia încheiată.

Pun punct aici, cu o ușurare care se simte frumos și eliberator. Mi-au lipsit sintezele săptămânale optimiste, pe care mi le administrez întâi mie, înainte de a le posta, așa că sper să-mi revin la tabieturile verificate, chiar dacă oamenii se uită de sus la bloguri, sunt atââât de învechite. Mmmwell, cred că lui Miss Marple i-ar plăcea să-și bage nasul. Să ne fie la toți ceva mai bine! Cât despre bucuriile de buzunar, să se tot adune.

Scroll Up