Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă: ceva vechi, ceva mov, ceva franțuzesc - Alina Purcaru


Două romane excepționale au fost răspunzătoare, săptămâna aceasta, cu efectele de modelare interioară. Unul terminat, concentrat decadent de nostalgie – Ultima vară în oraș de Gianfranco Calligarich (Polirom, trad. Cerasela Barbone) și al doilea în curs de citire, În amintirea memoriei de Maria Stepanova (Humanitas Fiction, trad. Luana Schidu).

Dacă ar fi să aleg, dintre noutăți, o singură carte despre care știu sigur că mi-o voi aminti cu același ghem de emoții, peste ani, cum îmi amintesc Șotronul lui Cortázar (sau altă ficțiune-cult care a lăsat semne în timp) alegerea mea e romanul ăsta subțirel, cu o istorie tumultuoasă, Ultima vară în oraș, superb tradus de Cerasela Barbone.

L-aș alege pentru atmosfera de provizorat, în care pierderea și vagabondajele existențiale sunt singurele certitudini, pentru aerul lui crepuscular, în care se simte, la fiecare pas, promisiunea mării, pentru o poveste de iubire nepricepută și smucită, cum sunt poveștile de iubire dintre oameni foarte tineri și foarte derutați. Pentru Roma și sufletul nocturn, decadent, al acestui oraș, în care trecutul e martor mut al unor suferințe acute, plimbate prin piețe fantomatice, prin baruri mereu deschise pentru rătăcitori, pentru străinii care nu se potrivesc nicăieri. Pentru ambițiile sabotate și lipsa de sens, atât de apăsătoare, pentru cărțile pe care Leo Gazzara, personajul central, le închide în două valize și cu ele părăsește orașul ca să stea față în față cu marea. Pentru sfârșitul fellinian și pentru toată sfâșierea din el.

Sunt sigură că romanul ăsta, care în Italia a fost un soi de manifest al însinguraților și inadaptaților, ras de pe piață, o să aibă și la noi grupul compact de oameni care să-l iubească. Îmi pare că reacții căldicele nu prea suportă.

Al doilea, În amintirea memorie de Maria Stepanova, ar cere o altă definiție a genului: nu roman, ci un conglomerat original de meditație filosofică, eseu personal, poezie și istorie. Citesc din ea cu pipeta, pentru că încărcătura pe care o are această carte nu îți permite o lectură alertă, oricât de mult te-ai simți prins în atmosfera cărții.

Punctul zero, care îi declanșează naratoarei periplul în trecut e marcat de moartea mătușii Galea și de o vizită în apartamentul acesteia, ticsit de obiecte vechi: fotografii, cărți și niște turnuri de jurnale completate cu sfințenie, an după an. Contemplarea acestei acumulări de fragmente, rămase ca după naufragiile succedate pe durata unui secol, declanșează o suită de întrebări despre memorie, identitate și relația noastră cu traumele vechi, dar și cu obiectele care au supraviețuit, neatinse de moarte.

Se deschide, astfel, o proză aluvionară, în care, ușor ușor, începe să se vorbească despre suferințele și pierderile care au mutilat nu doar strămoșii de origine evreiască, ci s-au transmis prin generații, alterând prezentul și însăși natura ideii de istorie, de recuperare a unei povești mereu sfâșiate, mereu pe punctul de a se pulveriza.

Citind cu creionul în mână romanul Mariei Stepanova, mi-a revenit gustul foarte specific al altor cărți lângă care aș putea s-o așez pe asta: scrierile lui Walter Benjamin, ficțiunile lui Sebald, chiar fragmentarismul și inventariile de tip wunderkammer din unele proze ale Olgăi Tokarczuk, plus povestirile Katjei Petrovskaja din Poate Estera, o altă carte despre trecutul unei familie de evrei, despre supraviețuire, înstrăinare și efortul de a găsi un sens în microfilmele disparate care au rezistat distrugerii. Și de Sontag, de eseurile despre fotografie, care își găsesc locul și în lungile digresiuni ale autoarei despre proliferarea de imagini, tipică pentru ceea ce trăim acum. Ce pot spune, în acest punct, e că În amintirea memoriei o să rămână ceva timp cu mine și cu însemnările mele, că e o carte foarte, foarte densă, hibridă, care nu poate să nu te provoace la reflecție și la propriul fascicul de întrebări și dileme.

E, cu siguranță, una dintre cele mai lăudate și premiate – Premiul Bolșaia Kniga 2018, Premiul Iasnaia Poliana alegerea cititorilor 2018 și Premiul Literar Nos 2019. În plus, e deja pe lista International Booker Prize, fiind tradusă în engleză cu titlul In memory of memory. O recenzie publicată recent în The Guardian puteți citi aici.

Nu doar că am citit despre trecut, despre memorie și fascinația noastră pentru obiectele vechi, care au ajuns până la noi, dar am și adus niște fărâmițe de trecut în casă.

Pentru că eu și Paula Erizanu lucrăm în continuu la colecționat și recuperat poeme, am comandat de pe Okazii trei volume, ediții princeps. Dacă pe cel al Nataliei Negru îl vânam de mult (chiar dacă nu e pozie, dar ajung eu și la cel de poezie cumva), celelalte două au fost niște investiții în orb. Nu știu nimic despre Florica Rădulescu, nimic despre cea care semnează, cu pseudonimul Ansa, volumul Poezia vieții, apărut în 1937, cu schițele autoarei. Va începe o muncă de arheologie, dar momentan primează bucuria descoperirilor, și câteva imagini care le captează în decorul meu, la aproape un secol distanță.

Iată, așadar, cum se deschide Poezia vieții (care nu mai are coperta originală, ci una de carton dur, albastru):

Și primul poem din volum (fragment):

Iar aici, poeziile Floricăi Rădulescu, în volumul În grădina înzăpezită, cu dedicație și autograf:

Ca să echilibrez puțin încărcătura de vechituri, o să adaug și câteva noutăți a căror apariție m-a bucurat și pe care vi le recomand. Încep cu o recuperare care sunt sigură că e foarte dragă multora: Legendele Olimpului povestite de Al. Mitru. Dacă v-a fost dor și le vreți în ținută nouă, au apărut la Cartea Românească, sub umbrela grupului editorial Art, sunt grupate în două volume solide și arată tare bine:

Am extras următoarea noutate dintr-o altă categorie de cărți: dure, inconfortabile, dar foarte necesare. Este vorba despre Oriunde, Oricând, Oricui (cuvânt-înainte semnat de Oana Zamfirache), un volum scos de organizația Girl Up Romania și care conține mărturii ale adolescentelor care au fost victime ale hărțiurii sexuale și ale abuzului.

Pentru a recunoaște amploarea fenomenului, pentru a oferi protecție și spații sigure fetelor și femeilor și pentru a putea spune un NU definitiv violenței împotriva noastră, aceste povești greu de citit trebuie scoase la lumină. Iar Girl Up, împreună cu editura Curtea Veche a asumat această misiune, a cărei concluzie o reproduc aici:

Cea de a treia noutate vine ca o pauză de relaxare și evaziune, zic eu doar din impresiile pe care le-am adunat la puțin timp de când a apărut. Este o carte scrisă de un cofetar celebru din Barcelona, Christian Escribà și de o scriitoare talentată, Sílvia Tarragó: Cofetăria cu miracole, apărută la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, tradusă de Alexandru M. Călin. Cartea promite un plonjon în atmosfera Barcelonei, o poveste cu multe dulciuri și cu crâmpeie din istoria unei celebre cofetării de aici, cofetărie Escribà, pe lângă alte alte delicatesuri.

Și tot pentru relaxare și povești bine gândite, cu umor, suspans, relații și imagini dintr-un alt oraș superb ( de data asta, Parisul), pun pe listă serialul care m-a acaparat în ultima vreme, Call My Agent (Dix pour cent, în original), o spumoșenie de film despre o agenție din Paris care impresariază actori, despre actorii cu care lucrează (își joacă propriile roluri și e totul foarte antrenant și de cele mai multe ori amuzant!), despre angajații și partenerii din agenție, pe lângă relațiile încurcate dintre ei. Dacă aveți chef de un serial simpatic, care nu-i american, ba chiar 100% franțuzesc, dați-i o șansă, cu toată încrederea. Îl găsiți pe Netflix.

Las aici trailerul, pentru puțină orientare:

Cam aici se încheie sinteza veselă din prima treime de aprilie, cu ceva ușor, spumos și relaxant, cum sper să (ne) fie și săptămâna ce urmează. Și, desigur, cu cât mai multe bucurii de buzunar!

Scroll Up