Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă: ianuarie târâș-grăpiș - Alina Purcaru


Încerc, tot încerc să-mi spun că am avut vacanță și că ar trebui să fie de ajuns, dar degeaba. Nu știu cînd a trecut, nu știu cum să mă regrupez în formulă de eficiență și productivitate nouă, așa cum se așteaptă de la mine, când șoarecele leneș și interior nu se gândește decât la turnulețele de cărți pe care nu a apucat să le citească, la filmele de care nu s-ar mai sătura în viața asta și la vacanță. Om mai leneș ca mine nu am văzut, dar măcar sunt o leneșă responsabilă, care atât de aprig visează să se întoarcă în lenea personală, încât îi dă bice cu deadline-urile ceva de speriat.

Așa am făcut și în 2021, de cum a început anul. M-am văitat cu vacanța și timpul care trece, dar tot am scris contracronometru două bilanțuri literare mari și late, unul pentru Observator cultural și altul pentru Suplimentul de cultură, plus elaborat un interviu cu Bogdan Coșa, pornind de la romanul lui nou, Cât de aproape sunt ploile reci (Editura Trei), plus citit și recuperat diverse întârzieri. Normal că abia aștept să arăt bilanțurile, dar momentan doar mă plâng puțin de lenea amestecată deja cu oboseală, de la atâta privit înapoi la anul literar 2020, sintetizat, conspectat și organizat.

Am pus bilanțurile în sinteză pentru că, oricâtă muncă și concentrare ar fi absorbit, e o muncă interesantă și bună pentru mine, altfel nu m-aș lega la cap. Și dacă tot în jurul cărților din 2020 m-am învârtit, m-am servit cu un platouaș amestecat chiar de pe 2 ianuarie, că pe 1 am fost ocupată cu somnul și ultima parte din Dulcele bar, față de care mi-am mărturisit deja sentimentele.

Cu ele am intrat în anul nou, am râs și m-am emoționat, m-am încruntat și m-am înduioșat. Le-aș face pachet, exact așa, ca în alăturarea de mai sus și le-aș oferi în dar oricui are inima deschisă pentru cititul amestecat: porțioare neasemănătoare din scris nou, foarte nou, de aici și acum.

Cartea Antonellei Lerca Duda, Sex Work is Work. O poveste transgen (Fractalia) e povestea de viață a unei persoane cu o energie, cu o putere de rezistență și cu o generozitate exemplare. Antonella este o activistă roma, femeie trans și lucrătoare sexuală, care a simțit pe propria piele privațiuni, limitări și pericole venite din sursele încrucișate: și pentru că nu se recunoștea în corpul biologic, și pentru că venea dintr-o familie de etnie romă cu venituri mici, și pentru că munca pe care a făcut-o a expus-o la violențe și abuzuri. Așa a ajuns să îmbrățișeze feminismul intersecțional și activismul, iar citindu-i povestea, care e scrisă cu umor menit să estompeze din greutățile prin care a trecut, nu poți să nu te gândești la toate privilegiile pe care le avem noi, ăștia care nu ducem lupte pentru drepturi elementare. Și nu poți să nu o admiri.

Cartea lui Moni Stănilă, Țipă cât poți! (Polirom) mi-a adus pur și simplu o bucurie neumbrită de nimic. E un soi de ego-ficțiune în cheie fantasy, în care un sine feminin își înscenează un accident, ca să scape de job și se trezește într-o pădure din Praga împreună cu ipostaze ale ei cu care e în conflict deschis. Personajele (sinelui) sunt Una, Noua, Drei și, în final, Alta, care tot certându-se și evaluându-se, fac din mers o analiză a unei personalități de care eu am prins drag, tot sărind de la Una la Alta. Pentru că e onestă, nu se menajează, vorbește despre ambiții și rușine, despre credință și împăcare și, nu în ultiul rând, pentru că face o apologie unei laturi gurmande care pe mine m-a împins să-mi fac măcar un pilaf colorat, dacă nu meniurile cu care se regalează Una de Paști. Citiți, vă rog, foița de mai jos și fiți binecuvântați apoi în drumul către frigider:

Cărțile noi de poezie abia așteptam să le recuperez pe îndelete. În noul an, că înainte m-am delectat cu munci domestice, stat cu puținii oameni cu care mă văd, gătit și pregătit cadouri. Nu sunt tocmai îndeletniciri care să-ți lase calupuri de timp neamenințate de întreruperi și pentru unele lecturi, eu asta aștept.

M-am bucurat că volumul Antoniei Mihăilescu, note din secolul kitsch a fost nominalizat la Premiul Național Mihai Eminescu, – e o carte așa matură și coerent gândită, pentru un debut fraged – și în general, m-am bucurat că poezia asta tânără și fără rafturi speciale, cu profit zero e, în continuare, o sursă de realitate pe care nimic fake nu o poate compromite, când e bună. Recomand, așadar, fără nicio rezervă și debutul Antoniei Mihăilescu de la Tracus Arte, și cartea lui Radu Nițescu, Satao, și volumul postum al lui Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate (ambele de la Casa de Editură Max Blecher) .

Un semn bun al anului nou a venit din anul vechi, și asta pentru că, după ce am primit abonament frumușel la London Review of Books (îmi recunosc și public recunoștința față de cadorisitor), abia la începutul lui 2021 a venit numărul de pe 17 Decembrie. Dar ce bucurie să-l găsesc în cutia poștală! Cred, și cu ocazia asta, că unul dintre cele mai frumoase cadouri care mai și țin tot anul e să faceți cuiva abonament la ziarul sau revista preferată.

Tot din anul trecut a venit și o carte pentru copii pe care am tradus-o chiar cînd eram în izolare. Se numește Toate dungile mele, e scrisă de de Shaina Rudolph și Danielle Royer (AHA Books) și are ca personaje un pui de zebră afectat de autism, Zane, și o mamă zebră care îl iubește cu toate dungile lui și îi arată cum nu e definit doar de dunga autismului, ci de o mulțime de trăsături minunate.

E o carte pentru copiii cu afecțiuni din spectrul autist, dar nu numai pentru ei, pentru că ea explică, printr-o poveste foarte caldă și smart, că există copii diferiți, cu reacții și ritmuri proprii și că rămân minunați, curioși și plini de calități. Dacă vă interesează, o găsiți aici.
Mai e și foarte frumos ilustrată:

Tot din categoria citit, Piranesi de Susanna Clarke (trad. Roxana Brînceanu, Nemira) e o bijuterie dintr-un gen de care eu nu m-am apropiat pînă acum, un fantasy care e de fapt o hipnoză de carte neîncadrabilă. Romanul deschide o lume labirintică, populată de statui și invadată de apele Celor Trei Fluxuri. Prin ea se plimbă, ca printr-un palat nesfârșit, pustiu și plin de ruine, un personaj de o inocență buimăcitoare: Piranesi. El iubește această lume, (Casa), o cutreieră cu ochii larg deschiși, ca un prinț temerar, desculț și singuratic. Adună alge cu care se încălzește, contemplă constelații amețitoare și nu se teme de nimic (deși evident că urmează să apară și lucruri de care are de ce să-i fie frică). Doar notează, zilnic, în vastele lui jurnale, tot ce observă și tot ce simte și, o dată pe săptămână, se întâlnește cu Omul Celălalt și discută despre Cunoaștere.

Felul în care se subțiază straturile enigmei care e acest roman face parte din bucuria cititului în singurătate, așa că nu voi da niciun indiciu în plus. Dar e o frumusețe, credeți-mă pe cuvânt, de data asta, chiar dacă începe lent și confuzant oarecum, mai ales pentru cineva care nu a citit decît
un SF toată viața și doar foarte, foarte puțin fantasy.

Cam astea ar fi cărțile cu care am început anul, o părticică din momentele simpatice și mai nimic despre rezoluții și alte planuri mărețe, pentru că, nu-i așa, 2020 ne-a arătat câte ceva despre control și alte derivate. Îmi doresc doar mai mult spațiu și mai multe pârghii și resurse pentru cei care au de dus lupte de anduranță, mai multă solidaritate, deschidere și încredere în viziuni blând- egalitariste, pentru confortul, sănătatea și liniștea tuturor.

Închei cu o creație artistică proprie, în tehnică mixtă încărcată de recunoștință pentru oricine gătește (fără animale) pentru mine. Aici, mama, care nu se vede, dar a râs de fiecare dată când m-am îndreptat spre cratița cu ardei umpluți de post.

Iată-i:

Să avem parte, așadar, și în 2021, de cât mai multe bucurii de buzunar, semne de iubire și oameni cu care să râdem, în cele din urmă!

Scroll Up