Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă: sushi shi clasici - Alina Purcaru


Parcă mijlocul lui ianuarie cere mai multă grijă decât oricare lună. E perioada cenușie de după un șir excesiv de promisiuni și petreceri, intervalul care nu mai anticipează, pe termen scurt, decât a doua jumătate a iernii. Nu tocmai something to look forward to, dacă e cu ger, zloată, multă muncă și griji de rutină.

Pentru o traversare lină, am înțeles că am nevoie de obiceiuri și obiecte cunoscute, de retragere cu tabieturile verficate și de câte ceva care să dea și celei mai banale zile un lustru al ei. M-am gândit, așadar, că n-ar strica o mică etalare a kitului de traversare a unei ierni monotone, pentru un schimb liber de proceduri și împrumuturi.

Ieșirea din iarnă, în cazul meu, a avut, de ani buni, nevoie de o pregătire și măcar de umbra unui plan. În ultima vreme, planificarea a însemnat, între altele, cărți clasice pe care fie le-am recitit, fie le-am recuperat. Anul ăsta am făcut o selecție care, oricât de modestă am intenționat-o, tot cere ceva timp: Barry Lynden Esq. de William Makepeace Thakeray, Iosif și frații săi de Thomas Mann și A douăsprezecea noapte de Shakespeare.

Plonjonul în timpuri din urmă e vital pentru mine, mai ales la început unui an nou. Citesc Barry Lyndon pentru că îmi era dor de capsula plină de energie, încurcături, fapte de arme și frivolități din Vanity Fair, dar și pentru că filmul lui Kubrick a rămas între preferate, deși pare că l-am văzut acum foarte multe vieți. Barry Lyndon e o exagerare, un roman picaresc despre izbânzile unui aventurier irlandez, Redmond Barry Esq., cât se poate de falit, de insolent și de pus pe căpătuială, scop care-i scuză toate mijloacele.

Un cartofor de excepție, Barry cutreieră curțile și saloanele bătrânei Europe, surprinse în timpul Războiului de Șapte ani, minte, evadează, se duelează, se deghizează, vânează averi și, pentru ce nu-i iese as planned, dă vina pe femei (chiar de la începutul memoriilor). Astea sunt pasaje greu de citit, cum sunt și paginile în care se descriu abuzuri și manevre menite să estorcheze femeile sau să le strivească voința. Noroc că perspectiva autorului nu-i cântă deloc în strună personajului.

Simplificând mult, aș zice că e un roman care se uită la o lume prinsă în vârtejul unor schimbări capitale, la viciile și iluziile ei, la superficialitatea, la excesele și abuzurile ei. Barry Lyndon e unul dintre cei mai spectaculoși antieroi, unul care, în fond, străbate o lume care-i seamănă, în ce are mai rapace, mai cinic și mai fanfaronard. Traducerea, din ediția publicată în 1984 la Cartea Românească e semnată de Nicolae Nichifor.

A douăsprezecea noapte e una dintre comediile mele preferate. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcuse, acum mulți ani, un spectacol al lui Purcărete, în care se cânta și se dansa cu poftă.

Apoi îmi amintesc febrilitatea cu care am citit, în ediții cu note și aparat critic, piesele lui Shakespeare pentru examenele de la limbi străine și toată energia asta, de dark academia sub presiunea din sesiune. Ce să mai, m-am trezit cu nostalgii puternice. Și cum piesa e plasată în perioada care urmează petrecerilor de după sărbătorile de iarnă, a intrat pe lista clasicilor fără nicio rezervă. E din colecția BPT, traducere de Mihnea Gheorghiu, Ion Frunzetti și Dan Duțescu, prefață și tabel cronologic de Dan Grigorescu. Desigur că aș putea reveni la original și probabil că voi compara variantele, dar tot nostalgia m-a împins către colecția BPT, plus coperta frumoasă, care anul ăsta face 40 de ani.

Din Thomas Mann am citit mult, dar nu Iosif și frații săi. Mann e unul dintre marii mei favoriți și de multă vreme nu ne-am mai dat întâlnire. Acum, am scos de pe raft ediția de la Univers, în traducerea lui Petru Manoliu, cu o prefață de Marian Popa. E și o carte dragă unei prietene de care-mi e foarte dor, așa că o s-o citesc cu filmul priteniei în fundal. Nici nu mai contează cât timp o să-mi ia.

Fiind nostalgia la cote mari, săptămâna asta, m-au mâncat tare degetele și am plasat o comandă la un anticariat foarte bun, din Arad: Casa literelor. La ei am găsit mereu cărți pe gustul meu, au reduceri care se simt și sunt foarte prompți. De data asta, tot o selecție din BPT a venit, plus Teatrul lui Sebastian (într-o altă ediție decât ce aveam deja) și un roman de George Meredith, autor din care nu am citit până acum nici măcar o pagină, dar m-am gândit că l-aș putea strecura pe listele mele de vechituri, de care mă voi ține constant și cu prioritate, cel puțin până la primăvară.
În imaginea de mai jos e Marty, care trebuie să amușineze fiecare lucrușor care intră în casă.

Turnulețul odată aranjat cere, ca de fiecare dată, multe căni în jur. Ceai, cafea, apă, alt ceai, o cafea mai rece: pur și simplu mă trezesc bând din patru căni și da, asta îmi dă o stare de liniște și control. Totul pare că e la îndemână, toate cărțile, toate cănile – ca să parafrazez un hit celebru și deja fanat.

Pe lângă atâtea căni, săptămâna asta s-au strecurat și niște pahare. Unul, cel mai colorat, s-a inserat al fresco, în ciuda frigului. E bine la adăpost, printre obiectele și tabieturile cunoscute, dar și ieșitul la terasă are frumusețea lui, oricât ți-ar intra frigul în oase.

Înapoi, în teritoriile cunoscute, am gătit. Și am gătit mai cu atenție și mai cu intenție, ceva care să-mi dea senzația de ieșit în oraș și de moft, orice numai nu de nevoie. Am făcut sushi: și pentru omnivori și pentru vegani.

M-am mobilizat pentru că e mâncarea mea preferată și ultima dată, de ziua mea am mai rulat așa ceva. Acum nu era niciun moment special, dar tocmai de-aia m-am gândit să introduc un fel mai rar, destul de delicat, dar cu suficientă intensitate. Ceva care mă mai și duce cu gândul la locuri în care tare mi-aș dori să ajung în viața postpandemică.

Cred că micile acțiuni care dau la o parte rutina pot să facă o diferență simțitoare pentru starea noastră psihică, mai ales într-un interval care nu-i dotat cu cine știe ce motive de optimism și petreceri, ca fratele lui, sezonul sărbătorilor, abia încheiat.

Nu a fost totul numai un gourmet și o nostalgie. Au venit și surprize, și ceva noutăți, primele de anul ăsta.

De la Editura Curtea Veche Publishing a ajuns un jurnal atipic – notații succinte, mici anecdote, comentarii muzicale, observații de interior și din afară, punctate cu trimiteri explicite la homoerotism – De ce iubim bărbații de Dominic Brezianu, carte apărută anul trecut, cu o prefață de Marius Chivu și o ținută grafică foarte îngrijită.

Încă două titluri, pe care le așteptam încă de anul trecut, au sosit de la Editura Paralela 45. Primul e Hommo sapienne de Niviaq Korneliussen (trad. Simina Răchițeanu), un debut cu încărcătură hedonistă, care înțeleg că face senzație în Groenlanda (pe copertă apare un citat din The Economist care scrie despre autoare, foarte tânără, de altfel, că ar fi noul star al literaturii din Groenlanda). Pare o carte cu foarte mulți tineri, o poveste intens urbană, pe fundal nordic, despre alegeri și relații încurcate, în care apar, dacă mai era nevoie de alte cârlige, și o grămadă de descrieri ale scenei de noapte.

Al doilea roman, Atunci când am fost fericiți, vine de la o autoare sud-coreeană, Gong Ji-Youn și e tradus din limba originală de Iolanda Prodan. Pare un roman dens și dur, a cărui protagonistă este o femeie cu tentative de suicid, care, pentru a evita internarea într-o clinică de psihiatrie, alege să-și însoțească mătușa, o călugăriță, la niște întâlniri cu condamnați la moarte. Inevitabil, se atașează de unul dintre bărbații întâlniți, un om cu o poveste de viață demolatoare. Despre autoare am aflat, din prezentare, că e multipremiată, una dintre cele mai cunoscute din Coreea de Sud, cu multe merite și cu mult succes, nu doar de critică.

Tot ce vine din spații pe care nu le cunosc are asupra mea o atracție greu de ecranat, oricâte turnuri de clasici aș ridica între mine și poveștile astea actuale, atât de diferite de ce trăim noi, în mediul de aici. O să amestec, ca de obicei, cărțile, numai timp și dispoziție să rămână pentru asta.

Ce am încercat să fac acum, dincolo de etalarea de mici apucături și soluții personale, bune de traversat o iarnă sură, a fost să deschid un schimb: de idei, de referințe, de tactici de rezistență într-un interval ceva mai posomorât. Sper să fie o deschidere cu folos. Altfel, ca de obicei și indiferent de anotimp, vă doresc o săptămână simpatică și cât mai multe bucurii de buzunar!

P.S se poate să fie inutil acest post-scriptum, dar cred că-i necesar, ca un disclaimer. În sinteza veselă nu intră rutina, nu intră grijile, nu intră greutățile. Ele nu ocolesc pe nimeni, deci nici pe mine și uneori nu lipsesc aluziile la toate astea. La fel, nu intră referințe prea fățișe la oameni apropiați, la orice e foarte intim. Nici referințe la tot ce citesc sau lucrez nu încap aici, mereu. Mi-ar plăcea să cred că toate aceste omisiuni și treceri voite sub tăcere să nu creeze o senzație de artificial sau de ipocrizie. Am vrut numai să delimitez un spațiu ceva mai luminos, unul pe care cu siguranță nu-l vreau despre și pentru mine, ci deschis către mai multe, mai mulți. E pur și simplu o alegere, pentru o vreme.

Scroll Up