Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă: pregătiri de primăvară - Alina Purcaru


Cu altceva aș fi vrut să încep, dar tot foindu-mă să mă apuc de sinteză, m-am trezit făcând curat pe balcon. Nu am terminat, dar partea care se vede e așa de luminoasă și fără de sacoșele de la Mega pe jos, încât se clasează automat pe un loc fruntaș în siteză.

Voila:

E atâta lumină afară, flori în piață și chiar și leuștean (mai scump decât ghioceii), încât mai greu îți vine să stai cu nasu-n cărți, ecrane și treburi urgente. Prin urmare, m-am zburătăcit și eu, dar înainte de asta, am simțit un impuls foarte puternic să fac mai mult spațiu și să scap de tot felul de rămășițe ale iernii. De aici demararea curățeniei pe balcon și chiar a camerei în care stau și scriu. Mereu pe canapea, chiar dacă dincolo biroul mă așteaptă cu turnulețele de cărți organizate la dungă. Senzația de a avea spațiu nou aranjat, desprăfuit și conștiincios măturat este incomparabilă. Iar nevoia de a schimba decorul, în cazul meu, constantă.

Ăsta e rezultatul începutului muncii, rezultat pe care m-am așezat apoi, cu laptopul în brațe, să scriu această dare de seamă a lucrurilor favorabile din săptămână, gândindu-mă că poate prindeți, la rândul vostru, curaj să scuturați cuverturile, să aruncați pungile goale de cipsuri atent pliate și strecurate printre pernele canapelei.

În colțul din stânga, se poate observa teancul de pungi de la Mega ridicate de pe balcon 🙂

Și dacă erau lucruri și mirosuri noi în decorul abia scuturat, firește că s-au arătat pisicii, nu că altfel ar fi neapărat sfioși. Marty, de exemplu, nu poate să-și facă somnul de frumusețe decât în sufletul meu, dacă nu întinsă cu totul pe mine, atunci măcar culcușită pe la vreo ureche liberă. Cam așa se citesc cărțile aici, pe canapea, și uneori pur și simplu blănoșii nu sunt de acord nici cu muncitul, nici cu cititul și se strecoară dincolo de carte, doar doar îi bag în seamă. Săptămâna asta, Marty, îndeosebi, a fost lipici. Zi și noapte, un lipici de care îmi e foarte drag, chiar dacă n-am mereu chef să-l susțin pe propriul corp.

Poza e, desigur, din sala de lectură, unde și săptămâna asta s-au strâns satisfacții și emoții de tot felul. Încep cu ce am terminat de citit, Hamnet-ul lui Maggie O’Farrell (trad. Mihaela Buruiană, Anansi, Pandora M).

Hamnet, acum pe raftul cărților citite de curând 🙂

I-am adus laude și în sinteza trecută, dar cum am trecut în partea a doua a cărții, laudele își schimbă tonalitatea. Povestea accelerează, iar norul negru, pe care-l simțeai apropiindu-se, pur și simplu se rupe și e copleșitor.

E un capitol, cel mai greu și mai răvășitor din carte – pentru că descrie realmente un ritual al morții și al doliului – dincolo de care te trezești puțin alt om, locuit de niște emoții corozive, greu de controlat. La mine, atât a fost de puternic impactul, încât arătam ca și cum ceva grav s-a întâmplat. Când m-am trezit întrebată ce-i cum mine, n-am știu să zic decât că nimic, totu-i în ordine, all good. Dar la ce-i cu tristețea ?, mi-am dat seama că tocmai ieșisem din Hamnet, din anatomia aia a pierderii și a suferinței și că așta simțeam: o tristețe încolăcită insistent în mine, o apăsare care-mi schimba expresia feței. Atât de reală și de intensă a fost locuirea în cartea asta.

Apoi, veți vedea, intensitatea se diluează, dar registrul tot grav rămâne, iar finalul arată, într-un fel foarte apropiat de viața nudă, cum arta salvează și transformă ceva intim, de neînlocuit, într-un altceva cu o realitate vitală, adesea vindecătoare, integratoare.

Reiau, și cu cartea terminată de citit, îndemnul de a vă apropia de Hamnet – e o poveste intimă și caldă, care aduce la vedere nișele delicate, secrete dintr-o relație și felurile atât de diferite, uneori nebănuite, în care fiecare dintre noi atinge, modifică și uneori transformă cu totul lumea din jur.

După Hamnet, a fost greu. Dar cum tot citisem traduceri, era cazul să revin la autorii de la noi, mai ales că teancul a tot crescut. Ia priviți (dintre noutăți, lipsește Ioșca lui Fulaș, pe care trebuie să-l recuperez, dar chiar și așa, e destul):

N-am luat momentan nimic din acest teanc, pentru că mă aștepta cartea Dianei Geacăr, Sirina și alți monștri din Saad (Casa de Pariuri Literare), pe care de mai mult o ochisem și începusem s-o răsfoiesc. Așa că am citit absorbită (inclusiv la micul dejun) aventuri într-o lume populată de iele, samca și căpcăuni, un volum de proze scurte care comunică între ele, fie prin personajele care le cutreieră, fie prin atmosferă. Iar atmosfera este una de soare negru, ca după un dezastru, dar cu umor rezistent.

Peisajele descrise amintesc de lumea noastră, care a fost o dată și s-a autodistrus, fiind, în plus, măcinată de o epidemie necruțătoare. În acest viitor în care se încearcă, totuși, tehnici de supraviețuire, sunt invocați monștri și treziți neanderthalieni care să păzească lumea și să-i crească, prin rezistența lor, imunitatea.

E limpede că parte din volum a fost scris în pandemie, pentru că apar referințe la declarații pe propria răspundere, măști și alți termeni cheie din noua noastră realitate.

Nu am terminat volumul, mai am ultima treime, dar până acum mi-a plăcut mult amestecul de fantasy și univers recognoscibil, de umor cu inserturi fine, grave, de imaginație în liberă desfășurare și observație realistă.

Sirina nu e atât despre ce se întâmplă în povestiri – cele mai multe lucruri apar în dinamica dintre niște adolescente naive, care amintesc de comportamente și stiluri ale anilor 90, sau în cea a unor cupluri tinere, cu copil și refugii secrete. E mai mult despre o atmosferă unitară și foarte omogen redată, o existență incertă și hibridă, în care pur și simplu te poți trezi prins, ca într-o realitate foarte plauzibilă, de sine stătătoare.

În afară de Sirina, am mai citit și frunzărit noua Scena 9, acest almanah pentru sufletul nostru urban, cu articole și sinteze despre artă, timp, iubire în pandemie, tehnologie și ierburi uitate. Încă așteaptă pe măsuță o mobilizare mai serioasă pentru citit, într-un mizanplas primăvăratic.

Iar la finalul sintezei, în așteptarea lui martie (și, parcă văd, toanele acestei luni instabile) o chem puțin pe Florence, care a electrizat cu vocea și cu energia ei de elfă niște zile și îndeosebi seri din ultima săptămână de iarnă.

Sper să avem cu toții o primăvară senină și zglobie. Și, desigur, cât mai multe bucurii de buzunar!

Scroll Up