Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Un vrăjitor din Ungaria și playlist-ul lui de ficțiuni - Alina Purcaru


Am căutat și am apreciat de fiecare dată în literatură porțiunea aia pulsatilă, deschisă și fragilă, care, pentru că se recunoaște și se acceptă așa, face loc și pentru sensibilitatea și emoțiile celei/celui care citește.  Am căutat voci care să poată descrie credibil sensibilități diferite. Nuanțat și cu înțelegere.

Nu m-au atras autorii pentru care neputința ceilulalt e sursă de putere și eventual, glume proaste citite ca literatură bună. Nu-mi spun nimic cărțile în care șenilele talentului calcă superior peste sensibilități și contexte de viață pe care nici nu le cunosc prea bine, nici nu le înțeleg, dar le folosesc, în schimb, pentru a scoate de acolo ”efecte literare”. Povestirile lui György Dragomán, strânse în volumul Corul leilor (Polirom, trad. Ildikó Gábos-Foarţă) mi-au vorbit, în schimb, așa cum puține ficțiuni au reușit s-o facă: direct, dar, în același timp, învăluitor,  activând o intimiate care nici nu-ți dai seama cum se instalează, empatic și, lucru rar, cu modestia unui creator care se pune mereu între paranteze.

13 ani i-au luat lui Dragomán să termine acest volum de proze scurte, ferestre bine lustruite către viețile și contexte unor protagoniști foarte diferiți: copilași neînțeleși sau, dimpotrivă, iubiți și propulsați de bunici, într-o lume fantastică doar prin povești (așa e în povestirea care dă și titlul cărții), femei tinere chinuite de drame corozive, puști care găsesc în heavy metal breșa în afara sistemului sau bărbați singuri, torturați și vulnerabilizați de vicii și dependențe despre care nu îndrăznesc să vorbească. Oameni care să rănesc unii pe alții pentru că pe ei înșiși nu se mai suportă, trecerea timpului nu o înțeleg și nu o acceptă, afecțiunea nu concep să o împartă și posesivitatea să o dizolve. Oameni care înfruntă sărăcia și lipsurile, oameni care fură de la oameni. Bunici care fierb sfeclă de zahăr pentru că nu au bomboane de pom, în Ajunul Crăciunului și copii care participă senini la scenarii din care încă nimeni nu le-a explicat absurdul.

Pușkin, însoțitor catifelat de lectură și cafele, de regulă reținut. Stofă de critic, nas fin, foarte fin.

Toate aceste porțiuni de vieți, pe care povestirile lui Dragomán pun un focus atent și plin de înțelegere, reușesc, cumva, să condenseze o multitudine de stări: de la cadoare la tragism, de la comic la absurd. Oricât de diferite poveștile – cele mai multe plasate în Ungaria, peste care se simte umbra comunismului, dar și în Stockholm, Berlin, la Madrid sau în Cluj – ceea ce le leagă este prezența muzicii. Muzica, fie că ea jazz, clasică, heavy metal sau purtată de personaje rătăcitoare, venite din America Latină (cum se întâmplă, de pildă, în Limón con sal ) în Ungaria, transportă un întreg spectru de stări, oricât de grele, oricât de incomunicabile, și le oferă un spațiu în care să poată fi suportabile sau acceptate. Cam cum aproximează vocea unei tinere fete, peste care viața nu a așezat încă prea multe experiențe, ci doar multă nesiguranță și timiditate atunci când urcă pe scenă să cânte Cry me a river:

Stăteam acolo cu ochii închiși, cântam acel cântec foarte-foarte trist și simțeam că e atât de greu, încât n-am să-l pot duce, n-am să pot suporta, tristețea e mai grea decât vocea mea, o să mi-o sfarme, această imensă tristețe o să mă sugrume, e imposibil să termin de cântat acest cântec, prevedeam cum îmi cedează vovea și rămân tăcută, și atunci am deschis ochii și iar m-am uitat drept în lumină și auzeam muzica, tobele și pianul și contrabasul, zvâcnetul grav al contrabasului era exact ca plânsul care mă sufoca, iar eu tocmai despre plâns cântam, cry me a river (…)

Există secrete în aceste povestiri, există lucruri apăsătoare, care se lasă spuse greu, există dragoste, trădare, pierdere, există speranță și există umor. Farmecul și tușa lor aparte cred că stă în acel sâmbure de candoare și compasiune care radiază din fiecare micro-scenariu, oricât de dur. Poate că și personajele copii contribuie la acest efect, vocile lor –  deloc edulcorate, doar contrastând prin luminozitate și adevăr cu coaja complezentă a realului. Poate că e pătrunderea psihologică acută pe care Dragoman o posedă, instrumentul optic care trece dincolo de ceea ce se vede și lasă mereu loc pentru un rest nespus.

Pisica Martin (aka Marty, fostă Ashkie), nu putea să nu se bage și ea în carte și în poză, pentru că asta e natura ei băgăcioasă și lipicioasă. Și pentru că împreună cu Pușkin participă la tot ce citesc eu, încolăciți în preajmă.

Cert e că atmosfera familiară a acestor ficțiuni a fost ceva ce căutam de mult – puțină căldură și profunzime, ceva mirare și multe întrebări,  ambiguitate și un strop de vulnerabilitate, nu doar tehnică și triumf al construcției. Poate că în unele povestiri efectul e ceva prea căutat (Zero-zero-yero-zero, de exemplu, mi-a părut un pic mai artificială, ca posibilitate), dar absolut nicuna nu sună fals. Falsitatea și derivatele ei nu pot fi mai departe de acest gen de carte.

Relația dintre tați și fii e una dintre pistele cele mai emoționate, stângăcia, greutatea comunicării, jocurile din spatele unor paravane greu de clintit. Relațiile dintre adulți și copii aduc la lumină acele părți la care sensibilitatea noastră tăbăcită a rămas indiferentă: lumea cu irizațiile ei care nu cer nimic de la tine, doar există,  pulsează și generează uimire. Muzica învăluie totul, sunetul se strecoară pînă și în fotografii, sunetul e memorie, așa cum e și literatura.

Am purtat mereu cartea cu mine, în geantă, sub pernă, la masa din bucătărie, în metrou. Într-o dimineață a făcut o baie zdravănă de cafea. Nici nu eram sigură dacă o mai puteam recupera. Toată cana s-a vărsat peste ea, Acum arată ca un acordeon și miroase înnebunitor a cafea. Vă doresc și vouă propriile exemplare, răscolitoare de senzații și activatoare de receptori. A, și să ascultați muzica din carte, cu orice băutură preferați la îndemână.

P.S mai multe cărți de György Dragomán găsiți aici.

Scroll Up