Volumul I, coordonat împreună cu Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019
Cronici
Am avut în prima parte a anului trecut ideea unei antologii de poezie care să încerce să acopere varietatea de viziuni, orientări și discursuri ale scriiturii feminine din primele două decenii ale secolului al XXI-lea. Am realizat însă la timp că nu sunt eu cel chemat – sau cel mai potrivit – să o facă, iar antologia realizată de Alina Purcaru și Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei, al cărei prim volum a apărut la sfârșitul lui 2019 la Editura Cartier, a picat la fix pentru a-mi dejuca orice părere de rău sau sentiment că un proiect necesar a rămas doar o schiță lăsată să zacă într-un sertar.
Cu Floarea Țuțuianu, artistă vizuală și graficiană care a debutat relativ târziu, antologia Un secol de poezie română scrisă de femei face un efort să iasă din zona previzibilului, înregistrînd o poetă ce pare să aibă relativ puține în comun și cu poetele optzeciste cam de-o seamă cu ea, dar și cu autoarele anilor ’90 alături de care și-a publicat primele volume.
Alina Purcaru şi Paula Erizanu vorbesc despre „poetele care sunt mai uşor uitate pe parcursul carierei literare, dar şi după ce se sting din viaţă“, despre „contextul ostil afirmării poetelor“ şi „o istorie tăcută a poeziei scrise de femeie, uneori sugrumată abrupt“, despre „vremuri ostile afirmării scriitoarelor“ şi „temele care interesează poeţii bărbaţi sunt interpretate ca teme universale, majore, iar cele abordate de poete – ca teme minore“ sau despre cum „fetele îşi fac loc în canon mult mai greu“ şi, deci, e nevoie de „scuturarea canonului şi chestionarea lui, aducând voci uitate sau necunoscute“.
Din orice unghi ai privi, poezia română contemporană a fost anul acesta sub semnul femininului – în sensul că cele mai bune volume au fost semnate de poete aflate fie la debut, fie deja cu câteva volume la activ.
Din punct de vedere literar, anul care tocmai se încheie a fost unul destul de ofertant, cu cărţi noi ale autorilor care ne-au obişnuit deja cu constanţa producţiilor proprii, cu debuturi promiţătoare, cu reveniri după tăceri îndelungate, cu traduceri din ce în ce mai variate, acoperind zone aproape virgine pentru spaţiul cultural românesc sau umplând goluri din tradiţia culturală, fără de care o cultură cu pretenţii nu poate fi completă.