Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă: productivitate vs creativitate - Alina Purcaru


Mult mai trebuie omul să se împingă singur cu roaba, uneori, și încă și mai mult îi trebuie până să înțeleagă că e cazul să se oprească, atunci când dă cu capu-n zid.

În săptămâna asta, care a fost numai decalaje și defazaje (pe dinăuntru, că în exterior, cumva-cumva lucrurile s-au așezat), am ajuns și eu să înțeleg cu totul și cu totul că munca, productivitatea și programul nu au mereu legătură cu creativitatea. Ba chiar pot s-o omoare, și asta spune cineva care se cam ține de program și de norme (auto)impuse. Am rămas în urmă cu muncile, dar am înțeles un lucru esențial și a meritat: productivitatea și creativitatea n-au mereu treabă una cu alta. Când prima vrea disciplină, a doua poate vrea imprevizibil, somn mai mult, vagabondaj sau culori neon la discreție.

În cele ce urmează, o să povestesc cum am reușit să mă prind de ceva atât de evident, cu ce am sabotat planul de producție și ce aș face din nou și din nou. Pentru eventualitatea în care și alții au făcut la fel și poate se simt ușurați, și nu vinovați că au părăsit rotița hamsterului și au făcut orice altceva i-a putut dezmorți. Pentru că un om amorțit nu poate să imagineze nimic, iar când imaginația a intrat în comă, nimic nu se mai urnește. Așa e la mine și sigur nu sunt singura.

M-a dezmorțit și mi-a dat o stare de bine fără legătură cu nimic altceva de pe lumea asta coloratul unei mandale gigantice. Am început-o în izolare, când am și primit-o cadou: stătea întinsă pe jos, și cum treceam, mă mai opream și mai puneam puțină culoare. De când au apărut pisicii în casă, a trebuit s-o fac sul, pentru că începuseră s-o roadă pe la margini. Acum, având eu multe de făcut și zero energie, am colorat și măcar am simțit cum ceva din mine se face la loc fluid și ușor. Știu că mulți nu suportă astfel de pattern-uri, că se fac mișto-uri de ele, că e pierdere de timp, ceva pentru copii. Eu când le colorez (mai ales în nuanțe psihedelice) nu mă gândesc la asta. De fapt, nu mă gândesc la mai nimic, cu atât mai puțin la miștouri.

La fel cu croșetatul. Metodă de destresare garantată, în cazul meu, croșetatul s-a impus și în acest început indecis de februarie. Am urmărit pe YouTube cum se croșetează o rasta beanie și am făcut asta. În culorile Rapidului, pentru un fan activ. N-aș ști să fac din nou decât dacă mă uit iar, concentrată, cu iglița în mână. Dar nici nu-i nevoie.

Am decis că această căciulă e unică, așa că pot să trec la alt tutorial, în alte culori. Revin cu precizări dacă mă apuc de pătura-coadă de sirenă. Dar sper, totuși, să fiu în stare să-mi văd de scris mai cu spor decât s-a putut în ultima vreme și să nu mai intru în transe de felul ăsta.

Tot ca în transă am mai făcut ceva, tot cu procrastinarea la înaintare: am reușit să termin de citit două cărți, despre care las acum măcar câteva impresii, foarte la cald. Prima e Vieți paralele. Cinci căsnicii victoriene de Phyllis Rose (Polirom, trad. Dan Sociu), a doua, David Golder de Irène Némirovsky (Editura Litera, trad. Nicolae Constantinescu). O nonficțiune și un roman de tinerețe, două lecturi foarte diferite, dar cu efecte dintre cele mai stimulatoare.

Vieți paralele nu m-am atras pentru potențialul anecdotic, deși e acolo, din belșug, ci pentru pentru că revizitează, dintr-un unghi subversiv, niște istorii de viață privată dintr-o perioadă în care normele rigide au acționat și drept catalizatori pentru reacțiile opuse: provocarea lor și nevoia acută de schimbare. Aici, Phyllis Rose, care e o cercetătoare reputată, scrutează critic instituția căsătoriei, foarte limitativă și constrângătoare în era victoriană, îndeosebi pentru femei (căci zero drepturi, dar un miliard de obligații) și discută poveștile a cinci cupluri celebre, încercând să vadă cum niște tipare greoaie au putut fi (sau nu) fentate prin imaginarea unor alternative. Și cum aceste încercări spun ceva despre transformările sociale din viitor sau despre evoluția lucrurilor până în prezent.

Poveștile pe care și-au propus să le creadă și să le trăiască cei implicați în astfel de însoțiri sunt la fel de importante pentru traiectoria acestor relații precum condițiile specifice în care ele au putut fi imaginate. Preferata mea și cea mai împlină rămâne cea dintre George Eliot și G. H. Lewes, pentru că amândoi au reușit să-și ofere, în afara cadrului căsătoriei – alegere cu totul scandaloasă, la acea vreme – o comuniune luminoasă, pe care foarte mulți au ratat-o, în epocă, asfixiați, în cele din urmă de niște modele de conviețuire limitative. Charles Dickens și Catherine Hogarth sunt cuplul cu povestea cea mai tristă, mai demoralizantă, o poveste pe care n-ai cum s-o citești fără să te indignezi de atâta dezechilibru, nedreptate și frustrare. Ca să conchid, cartea chiar e o incursiune foarte pasionant scrisă și ingenios gândită în viețile unor perechi celebre, dar și în mentalitatea unei epoci descrise în foarte, foarte multe detalii capabile să o retrezească. Inutil să spun, am citit-o cu mare poftă și plăcere.

David Golder, pe de altă parte, e un roman timpuriu, semnat de Irène Némirovsky, o scriitoare de care și eu, ca mulți alții, m-am apropiat după ce am citit Suita franceză. Ritmul acaparator din Suită și realul concret, credibil, al unor situații care păreau că se petrec chiar pe măsură ce dădeam paginile m-au închis, pur și simplu, în acel roman și în atmosfera lui, în care parizienii părăseau capitala, retrăgându-se înainte de ocupația nazistă. Talentul ei și capacitatea de a scoate din pagină portrete, în doar câteva crâmpeie de ficțiune, se văd limpede în David Golder, acest roman subțirel și hipersaturat, care i-a adus mult succes, la doar 26 de ani.

David Golder e povestea tragică a unui om pentru care întreaga existență a ajuns să fie gândită în termenii unei afaceri. Soția lui, fiica, puținii amici din primul cerc intră cu el în relații pur tranzacționale, interesate, în final dezumanizante, și asta pentru că lumea sălbatică a câștigului cu orice preț – cu care marele afacerist Golder se identifică – nu are timp să cultive alt tip de conexiuni și de înțelegere. David Golder e o carte în care se întâmplă enorm în puține pagini și uneori ai senzația că potențialul narativ al uneor scene ar fi putut fi expandat într-un bildungsroman stufos. Dar Irène Némirovsky a vrut și a creat altceva – un roman suplu, critic, electrizant și plin de tensiune, o poveste ca un corp tânăr, prins într-un charleston nebun, până la ultima suflare.

Acestor două cărți li s-a alăturat de puțin timp una care va rămâne însoțitoare pe tot parcursul anului. Nu, nu e Iosif și frații săi (citesc, citesc!), e o carte foarte ingenioasă și generoasă despre muzică – Un an magic de Clemency Burton-Hill (Editura Vellant, trad. Ana Maria Onisei).

Cartea asta e chiar ca o cutie muzicală, cu un mic fragment de ascultat pentru fiecare zi din an, fragment pus în context și însoțit de o poveste despre compozitor sau despre impulsul din care a apărut. E un volum care te face să te apropii firesc, din mers, de muzica cultă, sau să (re)descoperi, în fiecare zi, bucăți muzicale și poveștile din spatele existenței lor. Eu am primit-o cadou și mi-a adus o mare bucurie, mai ales că e foarte frumoasă și ca obiect, te duce cu gândul la un sipet pe care, ce să vezi, chiar poți să-l deschizi în fiecare zi, nu numai la ocazii rare.

O să inserez povestea și tratația muzicală pentru duminică, 7 februarie, sperând sincer că veți găsi aici surprize și mici delicii pentru voi sau pentru apropiații cărora le-ați face zilnic câte un dar.

E, practic, povestea unui superb furt muzical, iar aici, înregistrarea care mi-a plăcut cel mai mult, cu corul Capelei Sixtine, condus de Massimo Palombella:

Sunt tentată să încarc sinteza cu noutăți una și una, abia intrate în librării, dar mă voi opri aici, nu mă lasă muzica să fac altfel. Vă doresc, din acest punct, să aveți o săptămână magică și, cum altfel, cât mai multe bucurii de buzunar!

Scroll Up