Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă: urgențe literare, energii marginale și două autoare sclipitoare - Alina Purcaru


Aglomerată săptămână, mult prea înghesuite toate pentru gustul meu de melc, dar cu citit mult și finaluri satisfăcătoare.

Vor fi mai puține enumerări în sinteza veselă de azi, pentru că a fost mai multă muncă și mai puțin loisir, dar sper să fie măcar una, două recomandări în care să aveți încredere.

Încep cu două romane abia scoase din cuptor: Frankissstein. O poveste de iubire  de Jeanette Winterson, apărută joia trecută la Editura Humanitas Fiction (trad. Vali Florescu) și Dora și Minotarurul. Povestea mea cu Picasso  de Slavenka Drakulić  (trad. Octavia Nedelcu), parte din colecția recent lansată, Anansi. World Fiction, la Editura Pandora M. Recunosc că ambele au însemnat, săptămâna asta niște urgențe profesionale, dar sunt două cărți care au intrat automat pe lista mea de bucurii prinse din zbor.

Frankissstein era un roman așteptat, cum e, pentru mine, orice carte scrisă de Jeanette Winterson. De ce să fii fericită când poți fi normală m-a ajutat cum puține cărți au făcut-o să înțeleg afecțiunea și să n-o mai încurc cu distanța, și asta a fost doar un lucru. Portocalele nu sunt singurele fructe mi-a vorbit despre curajul de a te desprinde dintr-un mediu care vrea să-i preiei culorile, chiar cu prețul pierderii de sine, despre efortul de a recunoaște cine ești și ce nu mai poți îndura, despre iubire și căile ei întortocheate. Sensibilitatea ei queer, luciditatea ei necruțătoare, curajul, umorul nebun și extravaganța imaginației lui Jeanette Winterson mi-au vorbit direct, de fiecare dată, cu fiecare carte.

În Frankissstein, a generat ficțiune de ultimă oră pornind de la povestea elaborării lui Frankenstein sau Prometeul modern, romanul gotic scris de Mary Shelley, în timp ce se adăpostea de furtună, împreună cu un grup de romantici fugari, într-o cabană pe malul lacului Geneva. Jeanette Winterson a pornit de aici pentru a scrie poate cel mai sofisticat roman al ei de până acum, o poveste antrenantă, amuzantă, feministă, profund filosofică și pe cât de fantastă, pe atât de ancorată în lumea noastră: o poveste despre rolul științei în ceea ce ne definește ca oameni, despre inteligență artificială, transumanism, drepturi și tentația nemuririi.

Povestea e un sandviș dintre două planuri: unul ține de exact perioada scrierii romanului Frankenstein și de relatarea conversațiilor și relațiilor   pe care le aveau Mary Shelley, Percy Bysshe Shelley, Claire Clairmont, Lord Byron și doctorul Polidori, iar al doilea e plasat în contemporaneitate, când avem deja roboți sexuali performanți, când am distrus deja o bună parte din planetă, dar, în schimb, am ajuns să folosim informatica și inteligența artificială pentru ameliorarea foarte multor afecțiuni, pentru prelungirea vieții sau, pur și simplu, pentru experimente extravagante, la limita impusă de etică.

În contextul unei explozii fără precedent a avansului științific, personajele contemporane lui Mary Shelley au câte un dublu updatat la secolul XXI. Mary, de pildă, e un medic trans pe nume Ry Shelley, lui Byron îi corespunde un anume antreprenor care face comerț cu roboți sexuali, Ron Lord, iar doctorului Polidori, Polly D – o jurnalistă băgăcioasă, tot a cincea roată de la căruță, ca și pe vremea lui Mary Shelley. Un personaj enigmatic nu are avatar în prezent, și de aici ia formă una dintre cele mai frumoase întrebări pe care le ascunde cartea. Iar romanul, cu totul, e o meditație pur și simplu acaparantă despre  identitate, transformare, despre raportul mereu oscilant dintre natural și artificial, despre fluiditate și relația dintre minte și corp, despre ideea de drepturi și ideea de om. Eu am subliniat, m-am emoționat, dar am și râs, cum se spune, într-o veselie.

Al doilea roman-urgență, a cărui lansare, cu (Iulia Popovici și Carmen Mușat) am și moderat-o, este  Dora și Minotaurul, o reconstrucție ficțională și foarte inteligentă a relației problematice dintre artista fotograf Dora Maar și Pablo Picasso, scrisă de Slavenka Drakulić, o super-scriitoare croată, intrată de mult în circuitul marilor autori contemporani din Europa.

Este o carte cu o energie feministă palpabilă (ca și Frankissstein, de altfel), un roman scris din punctul de vedere al Dorei, care, pe măsură ce își amintește fazele relației ei cu Picasso și toate mecanismele prin care el aproape că a vampirizat-o, împingând-o în pragul disoluției personale, aduce la lumină un întreg context, în care abuzurile marilor genii erau normalizate, arareori chestionate și le denunță. Numindu-le și descriindu-le, își eliberează, în acest fel,  vocea, despre care scrie undeva, către finalul romanului, că și-o înghițise pentru a putea participa la carnavalul social.

Iar adevărul este (iar autoarea îl dezvăluie , așa greu de privit cum e) că, în raport cu partenerele lor, în general artiste, suprarealiștii, care au vrut să scuture de prejudecăți și de vechituri și arta, și lumea întreagă, și-au păstrat prerogativele de dominatori macho și au fost cei mai asprii critici ai acestor creatoare:

Paradoxul suprarealismului și al anilor ̛30 era acela că femeile puteau, poate pentru prima dată, să facă artă fără să fie considerate prostituate. Dar asta nu însemna că publicul și critica de artă le luau în serios. Cucerirea acestui statut social nu a presupus și obținerea respectului cuvenit, cei mai aprigi critici fiind în acest caz bărbații, colegii, prietenii și amanții noștri.

E o carte provocatoare, densă, bogată, nu mai zic acaparantă. O carte din care se poate oricând cita copios, dar care lasă și multe întrebări deschise. Și, mi s-a părut mie, o carte scrisă și cu un ochi în prezent, prezent care merită, în continuare, deranjat cu observații despre dublă măsură, despre excluderi de la masa la care se decid valorile, despre misoginism și trădări: și în plan personal, și politic. Ar fi de adăugat că Picasso, fără a fi demonizat,  nu iese bine nici în relațiile cu cei apropiați, nici când îi sunt evaluate deciziile politice, multe dintre ele foarte interesate.

Dacă tot am zis despre revizuiri ale unui trecut marcat de inegalități și de nevoia de a recunoaște arta și literatura făcute de femei, o bucurie a însemnat, săptămâna asta, și faptul că au început Zilele Literaturii Feministe. În fiecare zi au fost fie dezbateri, fie lecturi și videopoeme, conținut artistic și de idei venite dinspre margine, de care mainstream-ul și societatea întreagă, de aici și de acum au mare nevoie. M-am bucurat că există, în sfârșit, un astfel de conglomerat de evenimente și un spațiu, fie el și virtual,  în care să circule idei, expresii artistice proaspete și niște chestionări necesare și sănătoase. Găsiți tot ce s-a citit, postat și discutat pe pagina de Facebook Literatură și Feminism. Și vocea electrizantă, pur și simplu, a Sofiei Zadar.  Le urez Zilelor și organizatoarelor care le-au făcut posibile mulți ani înainte și multă energie pentru tot ce-și doresc să schimbe sau să creeze.

O altă bucurie a fost că tot săptămâna asta am trimis editurii Cartier volumul II al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, la care am lucrat cot la cot cu Paula Erizanu. A fost un efort care încă nu s-a terminat, dar cred că rostul unei astfel de recuperări e important și asta e tot ce a contat și ce ne-a motivat pe amândouă, în toată perioada asta, deloc ușoară pentru nimeni. Așa că nu pot decât să-i doresc cărții tradiționalul să fie într-un ceas bun și nouă, încă niște energie pentru ultimele ajustări. S-a impus, totuși, un pahar de vin, așa, ca de sfârșit de etapă.

Multe, multe cărți noi au ajuns la mine și  m-au bucurat, cum altfel, dar  nu le-aș include aici cu teancul. Las doar promisiunea că le voi prezenta într-un cadru ceva mai puțin aglomerat.

Pe lângă cărți, citit și dezbateri, au fost și alte câteva mici bunătăți săptămâna asta:

Ceaiul cu ghimbir și portocală, pe care eu îl beau cu miere și lapte de migdale după cafeaua de dimineață și care stă cam pe lângă orice citesc sau pregătesc, în ultima vreme.

 

O prăjitură vegană din care îmi tot tai lamele (nefiind deloc o mare mâncătoare de dulciuri) când mi se duce din energie. Una care, în sfârșit, are un gust chiar bun, spre deosebire de alte tentative de dulciuri vegane din magazine, care au fost un plictis total. Asta e de la Ambrozia, cu magiun de Topoloveni și are un gust concentrat și nu foarte dulce, fix cum îmi place mie. Așa că dacă aveți preferințe  asemănătoare, poate îi dați o șansă.

Iar cu ambalaj, arată așa:

Rămânând în același perimetru, trebuie să recunosc că bucătăria golită de tot surplusul de plante, obiecte și decor, bucătăria albă și goală ca o pagină care-ți face poftă să te apuci de ceva nou mi-a declanșat niște sentimente de ușurare și ușurătate pe care nu le-aș fi anticipat. N-am încotro și observ că uneori e bine nu doar să schimbi decorul, ci să renunți total la el (nu peste tot și nu definitiv, desigur!)

A fost ceva oboseală și efort, somn foarte puțin și alte observații din același registru, familiar tuturor, nu mă îndoiesc. Dar și o senzație de mulțumire și o medie generală care nu-mi dă insomnii, așa că am putut să număr și bucuriile, ceea ce vă doresc tuturor!

Scroll Up