Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Fină ficțiune din Nord. Nordul din inimă. - Alina Purcaru


Bine ai venit în America! a fost, pentru mine, fereastra către lumea interioară a unei scriitoare pe care de acum în colo, o voi urmări cu admirație. Linda Boström Knausgård creează ficțiune din tăceri, ceea ce nu numai că vine într-un contrast uriaș cu șuvoiul de voci care  umplu paginile best-seller-urilor zilei, dar e și foarte greu de făcut. Numai că fiind poetă și debutând ca poetă, Linda Boström Knausgård se pricepe să transforme tăcerea în materie solidă din care construiește povești.

Aceasta, prima pe care o avem tradusă în română (din suedeză, de Roxana Dreve), în prospăt lansata colecție Anansi, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu la Editura Pandora M, se adună în jurul vocii interioare a unei fete de 11 ani care, după ce-și pierde tatăl, afectat de o boală psihică severă, refuză să vorbească. Mama, o actriță frumoasă, ar vrea ca viața familiei să meargă mai departe, să cultive acel halou luminos pe care se încăpățânează să-l opună întunecimii. Dar pentru Ellen, fiica, lumina pe care mama vrea să o impună, de-a dreptul, e prea mult. E un act de forță, o microagresiune și o negare la care face față așa cum poate. Tăcând și îmbrățișând opusul. Îmbrățișând bezna și vinovăția.

Iată contrastul:

Eram o familie a luminii. Lumina mamei era îndeajuns pentru toți. Lumina pe care o revărsa spre noi. Înainte fusesem mândră de mama. Mai frumoasă decât oricare altă mamă de la ședințele cu părinții. Discuta cu profesoara și cu ceilalți părinți. Făcea mereu impresie. Nimeni nu-i putea ține piept. Cu atât mai puțin eu. Acum puteam? Să-i rezist? ajungea tăcerea mea până la ea?

Tăcerea, prin care se apără și de fratele ei mai mare -închis în propriul univers și agresiv cu Ellen -,  este o materie fluctuantă, volatilă și cameleonică. Tăcerea nu e niciodată doar tăcere, iar de cele mai multe ori, e chiar opusul: un strigăt disperat de ajutor, semnul unei suferințe mocnite. Ea mai e și un teritoriu prin care ființele se pot apropia, cu pași mici, dar și tunelul în care se confruntă amintiri grele și emoții strivitoare.

Nu altceva se întâmplă în Bine ai venit în America! – titlul, în răspăr flagrant cu sobrietatea poveștii, este împrumutat de la cel al unui spectacol în care joacă, dezinvoltă și magnetică, mama fetei. Imaginile care umplu tăcerea de care se înconjoară Ellen îl readuc în viața ei pe tatăl dispărut, o figură ambiguă, pe care boala de care suferea l-a transformat într-o ființă violentă, un potențial pericol pentru familie. Dar și un om foarte însingurat, nesigur, contrastând cu figura mereu radioasă și energică a mamei.

Dialogul interior pe care fata îl are cu imaginea tatălui dispărut, care noaptea recapătă realitate, e ca traversarea unui purgatoriu în care se confruntă umbrele și se separă lumile. Iar Ellen face asta singură, fără niciun ajutor, fără niciun sfat sau reazem. O face într-un continuum nocturn, care fixează atmosfera dominantă a cărții, un spațiu securizant pentru ea, din care pot crește  forme de conectare cu ceilalți, ca și cum întunericul și liniștea ar reuși, în sfârșit, să-i cuprindă pe toți și să refacă niște legături intime:

Noaptea îmi era prietenă. Tăcerea nu era stranie în timpul nopții. Singurătatea era pură, dezgolită. Nu ca în timpul zilei, când tăcerea mea era interpretată ca o reacție împotriva mamei sau a fratelui meu, eram una cu noaptea și vorbeam aceeași limbă. Respiram aceeași tăcere.

Cartea este și o radiografie fină și necosmetizată a felului în care o fată trece de la copilărie la adolescență într-un moment marcat  de o pierdere traumatizantă, care-i zguduie lumea: moartea tatălui, cuplată cu sentimentul propriei vinovății pentru acest sfârșit, plus confruntarea cu  imaginea aproape strivitoare a frumuseții și solarității mamei. Alunecarea între vârste e redată aici cu toate tensiunile și conflictele pe care le implică, cu indecizia și ambiguitatea, cu neclaritatea și zbaterea pentru ca micul eu să-și dea seama ce îl centrează și îl face să fie eu.

E o carte ca un drum către capătul tunelului, în care fiecare așteaptă, de fapt și în ciuda aparențelor, nu mai multă tăcere, nu mai multă distanță, ci apropierea simplă, posibilitatea ei, împotriva a tot.  Iar stilul e o amprentă personală precisă: condensat, poetic, intens, reținut. Pentru toate astea, Bine ai venit în America! a primit o mare distincție literară, în Suedia, Premiul August, în 2016.

E o porție condensată de ficțiune originală, plină de viață și emoție, care, în plus, scurtcircuitează și stilul liniar al poveștilor cu care ne-am obișnuit. O micuță descoperire.

Scroll Up