Site Overlay

credit foto: Mircea Struțeanu

Sinteza veselă: pofte, filme și o singură carte - Alina Purcaru


Senzația de desprindere cu telecomanda în mână, junkul vegan și ușurarea de după ce am tăiat de pe  listă treburi în cele din urmă rezolvate au fost printre cele mai satisfăcătoare îndeletniciri de săptămâna asta.

La categoria satisfacțiile junkului, în momente de stres și presiune (dar nu numai), budinca Alpro cu aromă de vanilie și pufuleții Gusto sunt imbatabili, iar săptămâna asta și-au arătat din plin virtuțile. Parcă altfel începe ziua după o porție dublă de Alpro, parcă și lista cu urgențe și deadline-uri pare mai scurtă. Până și cafeaua pare că-și face altfel efectul. Și nu, nu încurajez obiceiul, dar nici nu-i neg efectele ocazional. No shame, sorry!

La categoria filme, am reușit să văd în două reprize The Trial of Chicago 7 (scris și regizat de Aaron Sorkin),  un film care reia firul unor acțiuni colective și al unor proteste care au avut loc în Chicago, în 1968, cu ocazia congresului Partidului Democrat, devenind, între timp, pagini de istorie. Au fost proteste antisistem, împotriva războiului din Vietnam, manifestații care s-au lăsat cu scene extrem de violente, cu sute de civili brutalizați de poliția din Chicago. Proteste ai căror lideri au fost puși sub acuzare și judecați pentru conspirație, deși nu au existat niciun fel de dovezi ale unor mișcări orchestrate.

Oscarurile pentru astfel de mișcări de insubordonare civică i-au avut în vedere, în mod special pe activistul David Dellinger (John Carroll Lynch), pe Tom Hayden (Eddie Redmayne), liderul unei asociații studențești moderate, Students for a Democratic Society, pe Rennie Davis, pe Abbie Hoffman (Sacha Baron Cohen) și pe Jerry Rubin (Jeremy Strong), urmați de hipioți și pacifiști, toți împotriva războiului din Vietnam și chiar pe Bobby Seale (Yahya Abdul-Mateen II), activist politic și unul dintre fondatorii grupării Black Panthers, care a fost judecat fără să poată beneficia de prezența unui avocat.

Filmul pune în lumină vânătoarea de vrăjitoare antisistem orchestrată de Nixon și mașinațiunile antidemocratice prin care liderilor protestatari li s-a aranjat un proces cu scopul de a-i elimina de pe scena publică. Un proces lung, care, la rîndul lui a făcut istorie. E un film care merită fiecare secundă de atenție, cu un final emoționant. Eu l-aș cupla cu Free Angela and the Political Prisoniers, tot despre acea perioadă,  în care SUA au fost la un pas de război civil, iar critica sistemului, aproape o infracțiune.

 

Un alt film pe care nu puteam să-l ratez a fost Rebecca, versiunea nouă, cumințică, fără străluciri de geniu, dar clar un film cel puțin agreabil, care merită văzut. Din ce știu eu, e a doua ecranizare a romanului de Daphne du Maurier, una dintre cărțile care mie mi-au imprimat în memorie imagini dintre cele mai rezistente, deși am citit Rebecca în liceu. Acum, favorita mea a fost Kirstin Scott Thomas, în rolul doamnei Danvers, dar și Lily James, în rolul noii soții a lui Max de Winter a fost o alegere potrivită.

N-am putut să nu mă gândesc la Downton Abbey, odată ajunși la Manderley, și ce a schimbat, subtil, algoritmul receptării a fost discursul scurt și furios al doamnei Danvers, care întreabă, retoric, de ce nu ar fi avut Rebecca dreptul să aibă iubiți, să se bucure de viață și să facă ce-și dorea?

Discursul ei și ultima parte a filmului te fac să  te gândești cine era cu adevărat această femeie, despre care nu știm decât ce auzim de la cei care i-au supraviețuit și cum o fi fost, de fapt, viața ei, relația ei cu Max de Winter? Cât din ce povestește soțul ei despre ea s-ar regăsi în propria poveste și în alegerile ei și cât e vocea prejudecăților vremii? N-ai cum să nu te întrebi și e bine că filmul lasă spațiu, oricât de mic, pentru asta. Mi-aș dori să văd o Rebecca  în viziunea unei regizoare ca Céline Sciamma, de exemplu, sau măcar o Rebecca à la Lars von Trier. Și să caut Rebecca lui Hitchcock .

Un film la care am râs, fără să fie cazul, pentru că nu e deloc de râs, e serialul făcut de Charlie Ottley despre România, The Flavours of Romania. Nici nu știu de unde să încep și unde să termin, pentru că, după două episoade,  cât am văzut până acum, totul pare atât de artificial, de anapoda și de plin de stereotipuri încât, chiar comentând cu voce tare, devine dificil de privit.

Charlie Ottley, călare pe motocicletă se duce prin tot felul de locuri, căutând adevăratul spirit necontaminat de turiști și odată ajuns acolo începe: ˮvaaai, ce natură, vai ce tradiții, cât de mult trăiesc oamenii aici, dar de ce nu fac ceva to bring turists in și să nu mai arunce și ei gunoaie peste tot, în natura asta frumosă?ˮ.

Ce face el, în cea mai mare parte, e să  descalece și, direct sau vorbind cu camera,  să le dea oamenilor sfaturi despre cum, în esență, să facă agroturism sau ecoturism, să păstreze tradițiile, să inventeze mai multe facilități de distracție la fața locului pentru turiști și, eventual, să termine odată cu aruncatul gunoaielor în natură. Contextul și ce pot oamenii înșiși să facă sau ce și-ar dori ei pentru ei, e, desigur, neesențial sau secundar. Sfaturile și ideile astea civilizatoare sunt ceea ce contează.

În caseta cu momente de neuitat,  de după primele două episoade intră următoarele: scena în care Mr. Ottley se întreabă cum de nu mănâncă, domne, românii mai multă carne de vițel, că uite cât e de gustoasă. They should eat it more often, păi nu?  Apoi, când se duce și vorbește cu niște oameni foarte în vârstă, dintr-un cătun izolat, și își imaginează cum ar fi posibil să aducă turiști peste ei (o mână de oameni rămași în tot satul) să le cumpere produsele. Și, nu în ultimul rând, regretul lui că meșteșugul sculptării ciomagelor de cioban se va pierde, pentru că, mwell, nu prea mai vor mulți să fie neapărat ciobani. A, și nu pot să nu pun scenele (deloc izolate!) în care Charley Ottley stă în lumina apusului și se întreabă cum s-or fi simțit dacii când veneau romanii peste ei, să-i cucerească.

Nu mai zic nimic de privirea îndreptățită și de aparenta deschiderea pentru ceea ce caută într-un loc străin, din care nu pare să înțeleagă foarte mult, pe lângă  propriile proiecții.  Serialul are nouă episoade, nu zic că nu sunt șanse să se  schimbe ceva. Prin urmare, o  să privesc până la capăt, înconjurată de multe, multe  pungi de pufuleți tradiționali.

Pentru cititul mai puțin, dar într-o doză concentrată,  dau vina pe Cronovizorul  lui Ștefan Manasia, care a înghițit tot timpul de lectură, exact ca o plantă carnivoră, metaforă care i se potrivește, altfel, din mai multe motive. Pe unele dintre ele le puteți detecta, dacă urmăriți lansarea (de pe pagina de Facebook Cărturești) și discursul Simonei Popescu despre acest poet sembleble, frère întru multe afinități. Rari sunt oamenii care să vorbească cu atâta patimă despre cărți și descoperiri livrești, iar Simona Popescu e dintr-o  specie rarisimă. Cât despre Cronovizorul, acestă creatură ficțională hibridă, sunt convinsă că va genera cel puțin o sectă de cititori.

Am mai citit, ca să fiu cinstită, câte puțin din Vânătăi ascunse, cartea despre amploarea și particularitățile violenței domestice documentate de jurnalista Rachel Louise Snyder (Nemira) și mi-am făcut fel de fel de liste, inclusiv liste cu noutăți pe care le am în vizor și despre care am scris aici.

Cam așa a arătat regimul de relaxare și destresare săptămâna asta și nu-mi rămâne decât să vă doresc unul cât vă place de variat, împreună cu clasicul, de acum, la cât mai multe bucurii de buzunar!

 

 

 

 

Scroll Up